duminică, 5 februarie 2017

Kind of Sabotage - Idea Of Happiness


Idee despre fericiri.
Ne vrem fericiți. E în natura noastră să vrem asta. De când ne trezim, până când ne culcăm, căutăm să fim fericiți.
În cea mai mare parte a timpului, urmărim rahaturi banale, care ne oferă mulțumiri de moment. "Mm, ce bună e mâncarea asta!", "Ce frumoasă e melodia asta!", "Ce frumos este acest tablou!", "Petrecerea asta a fost suuper!", "Ce frumoasă e primavera asta!",iar asta
ţine cam cât o primăvară, dacă ieşi suficient cât să te bucuri de ea. Dacă nu, încerci să te înţelegi cu colegii de serviciu, pentru a-ţi uşura ziua de muncă. Eniuei, depinde de la om la om, fiecare caută ce-i trebuie.
Din când în când vine sufletu,aliat cu creieru şi îşi cere bucata de fericire. Aia supremă. Ori vrei să-ţi refaci căsnicia, să simţi la unison cu el, aceeași iubire ce v-a unit, ori tânjești la iubirea vieții, ori vrei să fii Number One, la cine știe ce chestie muncești tu de 1000 de ani şi știi că o meriți, ori vrei să fii plin de bani, să-ţi permiti, ştiu eu ce mașină, casa viselor, excursii, etc.
E clar că omit multe din enumerarea mea şi e clar că visăm şi tânjim diferit. În esență, cu toții ţintim spre suprem.
Nu m-aş putea încadra în categoria nefericiților. Îmi trăiesc viața, cu bune şi cu rele, aşa cum vin. Așa, banal, ca tot omul.
E plin de sfaturi binevoitoare peste tot, dar aplicabile de la caz la caz, de la om la om. Diferit.
Să trăiești liber, fără restricții, să iei ce vrei când vrei, de la viață,(sau de la cine ţi-o da şi vrei şi tu),e una dintre formulele de succes, nu?
Călătoria spre fericire, în cazul meu, nu e grea, nu doare (doar rar. o dată pe lună, că-s femeie și mă mai ia câte o îngrijorare lunară. Încă).
Şi să zicem că ajung la ea. Ia te uită! Ce avem noi aiciA?! Fericirea! Oocheei! Să ne bucurăm așadară, pentru că suntem fericiiiți, pentru că am ajuns în momentul Zet al vieţii noastre! Am găsit-o!
Ce e de făcut, acum? Să trăim, zic şi să ne bucurăm. Logic! Mai mult decât logic.
Deci, am găsit una bucată fericire.
Unu: Trebuie să o păstrăm.
Doi: Trebuie să o trăim.
Şi descoperi că nu prea ţi-a mai rămas mult timp să o trăieşti. Că atâta timp cât ai alergat după ea, poate că ai trăit fără restricţii, ştiu eu, fumând prea mult, pierzând nopţile, bând prea mult. Poate că ai muncit până la leşin pentru a-ţi aduna o brumă de bani, sau pentru a ajunge No 1. Şi tot consumul ăsta fizic, se plătește mai devreme sau mai târziu, fizic. Și începi a te sabota. A O sabota. Şi-ţi omori Fericirea, din fașă, pentru că te ia capul, gândindu-te că n-ai timp să ţi-o trăiești. Dar vai!
Partea frumoasă a unui lucru minunat pe care îl trăiești/ primești/ ai, este (poate fi- că cine sunt eu să decretez asta?!)construcția, păstrarea lui. Şi dacă tu, nu mai timp să construieşti, sau ai timp de 10 cărămizi din 5000, sau te transformi într-o sită, şi curge fericirea prin tine, şi nu reușești sub nicio formă, să te astupi, să te peticeşti?
Ce e mai trist, să-ţi cauți fericirea pe care evident nu o ai(că altfel n-ai mai cauta-o) sau să o ai şi să mori de frica de a o pierde?
Ştiu, ştiu! Răspunsul previzibil este: bucură-te de cât e şi vezi tu după aia. Sau multiplul de: Wtf e cu întrebarea asta? Firește că ești mulțumit că ești fericit. Fericirea oricum nu durează. Şi n-aş putea spune că nu sunt de-acord cu asta. Evident că aşa şi eu, ca tot omu, în cazul în care voi ajunge la ea.
Mă întrebam şi eu aşa, că tot mi-a trecut prin cap, mă întrebam pentru că ştiu cât suntem cu toţii de înfricoşaţi atunci când ne ia fericirea. Euforia dispare la scurt timp dupaă instalare, de obicei în partea a doua a filmului. Evident că dorindu-ne-o atât de mult, semnăm cu sânge şi jurăm c-o să fim cuminţi şi-o să mâncăm tot, în caz că....Dar să mor io dacă-i aşa! Ceva- cumva-orice, ne împiedică să o trăim sublime sau onorabil sau lung.
Şi care e problema atunci, fată? Niciuna.
Aproape mereu mi-am trăit momentele de fericire, clipă cu clipă, bucurându-mă de ele cu lăcomie. În ultimul timp am devenit şi mai rapace, pentru că m-am prins că ele sunt mai muritoare decât musca. Să nu le trăieşti deloc, e o idee absolut idioată.
Dar durerea că știi cum e şi că ţi se scurge printre degete, intratul în jocul ăsta atât de inegal cu noi, din care ieşi învins orice ai face,e o idee bună?
Îhm! Hai s-o avem şi om vedea mai apoi!

joi, 2 februarie 2017

My Kind of Love - Offline


Cu halatul pe Off, Tașa urma apăsat, sunetul soneriei.
Era trează de la cinci, dis-de-dimineață. Astăzi, îi pregătise breakfastul lui Mișa.
Mișa pleca iar în deplasare pentru câteva zile. Se învățase cu ideea șederii fără el, prin casă.
După ce o lăsă pe Pușa la grădi, opri la gogoșeria din colț, își luă două gogoși și două langoși, un cappucino maxi și goni repede spre casă (să le poată adulmeca cât încă mai erau calde). Ăsta era momentul ei, momentul preferat din zi.
Își îmbrăcă halatul alb-pufos și cu el larg deschis, se privea în oglindă.
Iubi i-a spus să nu-și facă probleme că s-a împlinit un piculeț.
-Hai, mă gogoșico! Lasă prostiile! Ești femeie în toată firea! Ai o naștere! Iar femeile cu forme întotdeauna m-au ațâțat (îi spuse el, într-un moment în care, remarca unei colege de serviciu, legată de greutatea ei, îi rănise adânc corasonul).
Da! Era gogoșica lui! Și a lu' Mișa!
- Femeie, să ai pe ce pune mâna, nu o scândură!

Își savura cu voluptate atât gogoșile cât și langoșile, iar din trei înghițituri gâl-gâl, își termină cappucino. Şi se privea. Încerca să se vadă cu ochii lui.
Sunetul soneriei o întrerupsese din conspectarea atentă a pulpelor.
Un curier matinal, îi înmâna noul telefon. De câte ori, Mișa pleca în deplasare , îi îndeplinea câte o mică dorință. Asta-i fusese ultima: un Samsung nou, cu memorie de 32g. Aștepta cu nerăbdare să-și transfere melodiile "lor", de-aia l-a vrut încăpător.
Ori de câte ori se întâlneau online, ea şi Iubi, se priveau prin webcam şi ascultau muzică.
Aveau un ritual: Iubi se ocupa de playlist şi scenariu, iar ea, ea, era personajul de videoclip. Actrița. Întotdeauna făcea ce îi spunea el. Îi urmărea traiectoria privirii, atunci când rând pe rând scotea câte o hainuță de pe ea.
Se cunoșteau atât de bine, încât nu era nevoie să-si spună mare lucru. Nu avea niciun complex cu el. El o știa de când era zveltă. Cu el, se simțea frumoasă şi sexi, şi deșteaptă, şi tânără.
Parcă mai ieri alergau ca niște nebuni, pe dealurile de la ţară. Miroseau flori şi iarbă, si se tăvăleau nepăsându-le de nimic. De ce le-ar fi păsat acum?
Astfel, momentele în care Mișa era în deplasare iar Pușa dormea adânc, se simțea mai puțin singură.

Acu, Iubi era Offline. Pe Facebook, pe Skype, pe Viber şi pe Watsapp. Era Offline de vreo doua ore. Ceea ce însemna că s-a trezit cu noaptea-n-cap, ceea ce nu-i prea stătea în fire. Instinctiv își strânse cordonul halatului bine-bine, ca-ntr-un semn de frondă că "nu-i acolo!", că "oare pe unde-i şi cu cine umblă?", că "nu-i arăt niciun centimetru de piele dacă apare!"
Ca-ntr-un sevraj, începu a-i cerceta pagina de Facebook, gândind că pe undeva pe acolo ar trebui să se afle vreun răspuns al absenţei lui. Îi luă fiecare poză în parte şi scutură fiecare aplicatoare de Like.
Și o găsi pe ea. "Ea! Ahhh! Nu ea! Mi-a jurat că nu e nimic între ei, că e o prietenie din interes, că ea, e una de-l ajută să-şi plaseze marfa, când ajunge prin Italia. Şi acum, ea era la el.
Individa își dădu Check-in din Meribel, orașul lu' Iubi. Postase cu 2 ore mai devreme o fotografie la poale de munte, cu inițialele lui scrise pe zăpada şi c-o inima desenată alături. Era muntele lui. I-l trimisese de zeci de ori, în poze. Era muntele lor.
Nu putea descrie în cuvinte ura şi durerea ce o cuprinseseră. Ştia că nu-i putea spune nimic. Era singur şi liber. Ea era măritată. Şi singură.
Trebuia totuşi să spună ceva. Trebuia să îi spună vreo două. Să vadă el, că nu-i o proastă. Că distanța nu înseamnă că ea nu poate afla.
Îi bagă repede un "ce mă bucur pentru tine!"
Un "sper să ai o viața fericită cu prietena ta!", "Evident, prietena ta "din interes"". Că "dacă era din interes de ce trebuia să-i faci poze în zăpadă cu inimi lângă ea?", "Ea de ce trebuie să râdă cu gura până la urechi ca şi cum cineva o face să râdă?". Că "eu mă bucur, da' acolo trebuia să fiu eu, nu ea!"
Şi vedea cum rând cu rând, mesajele îi erau citite, dar nu primea niciun răspuns.
-Dumnezeule! Cum poţi să fii atât de crud? Știi că-mi doresc să fii fericit?! Dar nu cu ea! Uita-te la ea ce slabă e, cum pozează în femeie independentă şi intelectuală, lua-o-ar-dracu s-o ia de sfrijită. Puteai să-mi spui.
-Hai, iubi, răspunde-mi! Te implor!
-Nu-mi răspunzi, nu? Ești fericit cu prietena ta "din interes", nu? Pe mine să mă ia dracu!
-Auzi, bai iubi, tu știi că Pușa are 7 ani?
Instantaneu văzu cum iubi typing:
-?????
(Ha! M-am gândit eu ca o sa meargă asta.)
Adevarul e, că nici ea nu știa exact, dacă Pușa îi a lu Mişa sau a lu Iubi. Nici n-a vrut să stie vreodată.
Iubi era însurat pe atunci, iar Mişa avea perspective financiare grozave.

-Nici un: ????? Gândește-te la asta şi mai vorbim. Când te lasă prietena ta.

Ah! Se simțea atât de puternică şi stăpână pe situație. Măcar de i-o fi stricat ziua cu idioata aia. Şi şi-a închis laptopul şi-a deconectat telefonul de la internet şi a fugit să-si ia rufele de pe sârmă. Inima îi bătea cu putere. Respira neregulat şi genunchii îi tremurau de frică. Ştia că Iubi o iubește. Mereu i-a spus-o. Aveau atât de multe amintiri. Viața i-a ţinut la distanţă. Ar fi putut fi fericită cu el. Aşa i-a spus.
De câte ori vine pe-acasă, mereu o caută. Ştie cât de mult risca ea, pentru el.
Dar nimic nu contează. Cu el, în viața ei, de atâția ani, fie ei şi online, fie ei şi momente furate din an în Paște, prin ascunzători, cu el, fuga de acasă şi minciunile pe care trebuia să i le născocescă lu Mişa, păreau o luptă dreaptă pentru niște drepturi pe care şi le lua, pentru că erau ale ei şi numai ale ei. Ale lor.

Înfulecă nervoasă un castron cu ciorbă şi fugi repede să-şi deschidă laptopul, pentru a-şi downloada melodia lor preferată, ca rington al noului telefon. Şi se puse pe plâns pe acordurile lu Emeli Sande: "my kiiind of loooveee."
Pe lângă puseurile de gelozie, căldurile iubirii o apucară leşinuri scurte, de frică.
-Dacă îsi revendica vreun drept?
-Dacă face ceva şi află Mişa?
-Ahhh! Adună ăsta toți tiriștii şi se duce dracului după el.
-Vai, mă lasă pe drumuri!
-Doamne, ce prostie am făcut! Numai sfrijita aia e vinovată!!!
Și adormi în suspine, ghemuită pe sofaua din sufragerie.
Tresări când îi începu a-i cânta prin urechi: "that's when you feel my kind of love"
Ce șanse erau să fie doar un vis? Era melodia lor! Melodia pe care o asculta de zeci de ori prin casă, privindu-l pe Mișa cu kind of vinovăție, dar lăsându-l să-i interpreteze melancolia ca fiind dorul pentru el, aruncându-i cumva culpa, de a fi atât de singură.
-Oh iubi! M-am îmbolnăvit de tine! Aud sunete, îmi cântă creierii în cap, de cât de mult te iubesc.
Deschise un ochi pe furiș astfel încât visul braţelor lui în jurul ei, pe melodie, să nu-i fie complet întrerupt. Dar văzu ecranul telefonului cum arunca lumini intermitente, şi-i văzu numele.
Oh,iubi! Oh, Iubi!
-Alo! îi răspunse ea cu cea mai firească voce plină de suferință.

-Ce dracu e în capul tău? Ce ai vrut să spui cu Pușa? Mă înnebunești! Ce e în mintea ta?

-Iubi! Iartă-mă! Am spus o prostie la nervi.

-Stiu că Puşa nu e a mea, şi chiar dacă ar fi, tu ai o viaţă cu tiristul tău, eu nu vreau probleme.

-Da' iubi, da' ea?! Ea, e la tine?

-Da e la mine! Ai vreo problema cu asta??

-Firește că nu, iubi! Știi că-mi doresc să fii fericit.

-Atunci de ce îmi scrii mii de mesaje răutăcioase? Sunt sacul tău de box?

Nu-şi mai putea stăpâni lacrimile. Avea pe limbă un milion de lucruri să-i spună, să i le reproşeze, dar știa că orice i-ar fi spus, l-ar fi făcut să închidă telefonul. Şi decisese să plângă doar. Ăsta e un lucru pe care el, nu îl suporta.
-Gogoșica mea, tu știi că eu pe tine te iubesc. Ţi-am zis de o mie de ori că nu e nimic între mine şi ea. N-o să fie nimic între mine şi nimeni, niciodată. Nu fi prostuță! Am nevoie de ea. Mă ajută. E normal să mă port frumos. Apoi, e fată bună şi deșteaptă şi are o grămadă de relații sus-puse. Tu ştii cât de mult îmi doresc să-mi plasez brand-ul şi în Italia. Fără ea nu pot.

-Ştiu iubi, ştiu. Şi mă bucur aproape 95 la sută pentru tine, dar restul sunt geloasă, aşa cum ştiu că ești şi tu pe Mişa, dar nu recunoști.

-Off, să te bucuri 95 la sută e ca şi cum îi salvezi numai o parte din viaţă, unui om, nu pe toată.
-Gogosica mea, nu vreau să fii geloasă. Noi doi vom fi împreună. Îți promit! Să crească Puşa mare, să o pui pe drumul ei, şi vom îmbătrâni pe o insulă pustie. Nu e ăsta visul nostru? Dar ne trebuie răbdare.
Luna viitoare vin în capitală cu nişte treburi, crezi că poşi scapa de acasă măcar pentru o noapte?

-Oh, Iubi! Găsesc eu ceva! Ce bucurie mi-ai făcut!

-Abia aștept să te strâng în brațe, Gogoşica mea dragă! Te iubesc, my Tașa!

Tașa își puse pe repeat de 10 ori "my kind of love..", îşi derulă înainte şi-napoi amintirile iubrii lor, până când alarma ii aminti că trebuie să o ia pe Puşa de la grădi.

Iubi era offline. Ea, tocmai postase "My kind of Love", împărtăşind cu lumea ei, iubirea lor.
Dar nimic nu mai conta. O să se iubească cu el, peste o lună, în capitală.

luni, 25 ianuarie 2016

[ I ] repetabil



Mama plânge
Mama 
iarăși plânge
De fapt ea plânge în fiecare seară 
imaginându-și că nu o aud. 
Ea probabil crede că dorm
dar 
eu o aud plângând și-ncerc să-mi dau seama
din ce motiv plânge. 
Mama mea
E altfel 
iar felul în care mi-ar explica 
ar fi total diferit. 
Altfel decât ar face-o alte mame. 
Mama mea
e altfel. 
Ea plânge
cu toate că nu te-ai fi așteptat la așa ceva. 
[n-a părut niciodată genul ăsta de mamă]

joi, 12 noiembrie 2015

Veşminte

"Și așa mai departe...."
Când intră în coliba mea, încălţat în gumarii decupaţi, plini de mâl, cu cravata cu steluţe albastre la gât, cu pantalonii jens bejii pe arcul mâinii, cu cămașa încheiată la doi nasturi eroare, când intră în coliba mea, gândii că-i nerodul de care vorbeau ciocănitorile prin cimitir. Ziceau ele, bătând cu ciocul în cele paisprezece cruci de lemn de mai erau pe acolo, că umblă un nerod pe ici pe colo şi că-i aşa şi pe dincolo. 
Eu n-am auzit mare lucru, dar se pare că de-un nerod am auzit. Eu nu m-am gândit la asta, dar când intră în coliba mea, m-am gândit. 
Și-a târâit gumarii doi pași şi cu mâlul negriu mi-a zis să-l las. Am ridicat din umeri, zicându-i cu ei: ei, intră! 
Sta proțăpit în dreapta mea privindu-mi mâinile ce molfăiau lut copt. 
Îşi lăsa jeanșii bejii pe podeaua înmâlită negriu de gumarii lui şi cu un deget îmi încuviință că am dreptate. Că făceam  din lutul copt, aur curat. 
Atunci m-am gândit, că nu-i el nerodul. Şi l-am poftit să ia loc. M-aşez, îmi zice, din plescăitura gumarilor pe podea. 
Şi se apucă de molfăit lut copt, cu mine. 
Şi cam aşa pornirăm nealergând, după aur. 
Îmi scoase în a paisprezecea zi, dintr-un sertar în care avusese el ideea să coacem lutul copt, tăvița. 
Oh! Strălucea. Aşa de tare c-abia atunci mi-am amintit să mă gândesc că dacă n-avea jenși pe el, ce-avea? 
Dar nu e important acum să-mi amintesc, că mi-am pus întrebarea şi nu mi-am răspuns. Că n-aveam niciun chef s-arunc privirea într-altă parte. 
Doar la tăviță. 
Rămâi, i-am zis, încă o dată, să iasă cinsprezece zile cu totul, să-ntindem aurul ăsta pe jos, pe sus, ş-apoi, să ne prindem să facem altul. 
Mi-a încuviințat că stă, doar să-i găsesc cătarea la nasturii de la cămașă. 
Bine, i-am zis. Să-ntindem aurul. 
Și-am adormit. 
Când tivul de la perna întoarsă pe o parte, imi crestă obrazul stâng, am ridicat o geană spre perete. Apoi, mi-am luat obrazul cutat şi l-am întors spre ușă. La câțiva pași distanţă de prag, băteau ciocănitorile în banca mea de lemn. Cum că nerodul ieşi de-acolo. De-acolo de unde? Gândii eu. De-acolo de la mine, ziceau ele între ele. Şi n-am mai auzit nimic. Băteau aşa de tare. 
Doar am vazut mâlul de pe podea şi lutul copt, necopt, lângă sertar. 
Tăvița cu aurul ăla, era pe scaun, lângă ușă. 
E bine. Mi-am zis. Îl întind imediat ce fac patul şi aşez perna la locul ei. 
Apoi, ziceam când întindeam aurul peste mâl, că nu contează că n-am văzut ce-avea pe el, sub Jenșii bejii, că eu am aur de întins pe jos, pe sus, și măcar că i-am deslușit nasturii de la cămașă. 
Mâine, mi-am zis, îmi bag sub unghii aur, din lut copt, şi-apoi prin păr îmi dau, să strălucească. 
Și-am adormit din nou pe perna întoarsă, de astă dată cu grijă, pe obrazul drept. 
Când intra în coliba mea, îmbrăcat în cojocul de oaie, cu şalul de mătase verzuie în jurul brâului, mi-am aruncat privirea spre pantalonii negri cu dunga tăioasă, care erau acolo, pe el. Curgeau pe mocasinii maro, curaţi ca lacrima, ce fără zgomot pășeau pe podeaua mea aurită. 
Să intru? a zis. Din gură, a zis: să intru. 
Intra, am zis. Din gura i-am răspuns, sa intre. 
Şi, a intrat. Își scoase mâinile din cojocul de oaie şi le plană deasupra oglinzii, ce nu-l oglindea. 
Mi-am zis : ei, lăsă!  şi m-am uitat în altă parte. 
În colțul ăla în care mă uitam, văzui cravata cu steluţe albastre. A ăluia. M-am ridicat atunci, din ce făceam şi am dus-o la oglindă s-o vadă ea de-o vede. Și, n-o vedea. 
Ei, lăsa, am zis. 
În paisprezece zile, aproape cinsprezece, n-avea nici ea cum să o vadă. Eu am văzut-o şi atunci la gâtul lui şi pe cămașa cu nasturii închiși greșit, o văd şi-acum. 
Pe ăstalalt îl văd cu ochii mei. 
Și-am spart oglinda. 
Mi-a zis el: bine! Ai spart-o să te uiţi la mine! E bine! 
Și m-am uitat. O zi întregă, eu m-am uitat. Ba la șalul verzui, ba la mocasinii curaţi, ba la dunga tăioasă a pantalonilor. 
O creangă mi-a bătut în geam. Ştiu că am auzit-o pentru că atunci, m-am gândit ce-o avea oare pe sub cojoc. Dar numai cât m-am dus la geam să rup creanga, am uitat să mă mai uit. 
Ne-am aplecat cântând un cântec din trei note, şi-am început să zgâriem podeaua cu unghiile. Apoi să le băgam în par. În părul meu.  
Și-am adormit. 
Când creanga de la geam bătea cu insistenţă vreun vânt de-afară, mă răsucii pe partea dreapta. 
Ciocănitorile  băteau în pragul de lemn cu ciocul şi una dădea c-o cruce, furată din cimitir, în podeaua neaurită ce era acum. 
Am zis: ei bine, acum câte de lemn şi câte din piatră, au mai rămas? 
Şi au fugit. 

Când au fugit din coliba mea, mi-am zis: ei, lasă, uite mâlul şi uite şi cioburi de oglindă şi uite lutul copt.
Mi-am zis. 

luni, 9 noiembrie 2015

The Queen Ant is Dead, Long Live the Queen!


Pe-o bancă rătăcita, dintr-un parc rătăcit, mi-am aşezat cu greutate buzunarele pline de muşuroaie de furnici.
Mă trăgeau în jos îngreunâdu-mi pașii.
Nu m-am mai uitat demult în ele. N-am mai curățat, n-am mai aspirat, de teamă să nu deranjez, Regina Furnică.
Mi-era frică să scotocesc prin ele, acum. Frică de plumbuiala nemișcătoare ce nu-mi mai scotocea nicicum coapsele.
O veveriță se opri înfoindu-şi arcuit coada, ținând în braţele ei, o alună, privindu-mă cu ochii ei mici, dăruindu-mi-o.
Cu groază îi amân darul, rugând-o din priviri, să vină mai târziu sau să poposească pe altundeva pâna-mi verific eu buzunarele.
Cum am ajuns în parcul ăsta?!
Unde e iarba proaspăt tunsă, pe care mi-au promis-o edilii? Unde sunt frunzele ruginii ale toamnei?

Nu m-am pensat luna asta, gândeam. Nici unghiile nu mi le-am mai făcut. Doar, car plumb de furnici în buzunare, încărcându-le zilnic cu poveşti inventate, neglijându-le, necurăţându-le, de teamă să nu deranjez Regina Furnică.
Pasărea oarbă, plana ventilându-mi vârfurile netunse de o lună.
Arunc o privire spre înaltul ei, fixând-o cu ochii.
Ochii ei orbi, s-au aruncat în aluna Veveriţei, secretând în colţurile ciocului, salivă cleioasă. Repulsivă creatură, de când e vegan. Ticăloasă şi oarbă atunci când e înfometată. Atât de urâtă.
Mi-am frânt voinţa în mii de fărâmi, dintr-un acces de auto-apărare al Veveriţei .
Am întors buzunarele deşărtându-le pe banca rătăcită.
Aripi de insecte uscate, bucăti de frunze ruginii de toamnă leşinată, curcubee amestecate-n marouri mâzgoase, sunete deformate de note corupte şi nerecunoscătoare, dureri trase prin aparat de vidat, pitite bine şi ascunse trădător.
Nu-i soare pe cer. Nu-i lună pe cer. Nu-i nor pe cer. Nici cer nu e.
Nici un pastel, nici o fiinţă, nici o suflare, nici măcar un vis rătăcit.
Gălăgie de fâlfâit de aripi oarbe.
Tsunami-uri mi-au invadat ochii. Nu vreau să văd! Nu vreau să ştiu! Nu!
Întind mâinile şi ochii înecaţi spre veveriţa din faţa mea. Îmi pun "aluna" dăruită la picioare şi o privesc cu sufletul.
Regina Furnică e moartă.

vineri, 6 noiembrie 2015

A buzzard took a monkey for a ride in the air


Pasărea oarbă. Plutea în extaz deasupra a tot ceea ce a fost şi nu părea să mai fie.
Un efect al orbirii era. Știa că n-o să mai vadă niciodată, aşadar, care era rostul realității trecute? Orbise fericită şi-n extaz.
Greierii și furnicile ce-i fuseseră hrană, în timpuri ce ochii îi luminau, erau acum mâncare carnivoră pentru ulii şi alte răpitoare. 
Pasărea oarbă era vegan.
Mânca extazul întunericului de care se bucura, luând în greutate, greutăţi, întâi în ghearele încleștate în zbor, apoi în abdomenul sleit de orbire. 
Niciun obstacol în calea ei. Un întuneric extaziant, fără culoare şi trecut. 
Pasărea oarbă, uitase de puiul ce a fost. Trecea pe lângă puii cu care se alergase prin văzduhuri, cu care mergea la furat de seminţe de floarea soarelui prin câmpii. 
Miros de feromoni îi intraseră în ochi şi picături de ploaie îi spălaseră fârtații din pictograma ce-o avuseseră la căpătâi. 
Greierii şi furnicile, din muşuroaie şi ierburi, sclipeau cu fărâmi de viaţa, scoțând sunete mute şi târâituri de S.O.S. Mănâncă-ne, strigau! Îmbogățește-ti plasma cu noi. 
Pasărea oarbă se-însingura în extaz, comunicând prin feromoni, inexistenţa realității ce a fost, si de altfel mai era, dar n-o vedea. Pasarea oarba. 

luni, 28 septembrie 2015

It's Sunny - The Fat-Lady Graduate


Tașa a terminat facultatea.
"La zi"-cum îi place ei sa zică. Toți colegii ei au terminat-o. Pentru că era o facultate terminabilă pentru toți. 
S-a văzut cu diploma între degete şi s-a bucurat.
Gândul la cum va ajunge ea în sat şi cum o să le zică ea tuturor, insinuîndu-se "întâmplator", pe toate ulițele: "fată, m-am făcut...."  
"Ce, fată?"
Tașa ședea pe-o băncuță din parcul de lângă universitate şi se întreba în sinea ei, contrariată (oarecum), dacă le poate spune fetelor că s-a facut politehnică
"Da, aşa le spun!" 
Era complicat să-şi gestioneze sentimentele ce îi răscoleau căpșorul şi sufleţelul plin de emoţii.
Recunoștea în sinea ei că-i era dor de-o horă la balul din sat. Că-i ardeau călcâiele s-o joace Paulică, o sărbă moldovenească.
Paulică, era plecat în străinătate. L-a iubit mult şi i-a încredințat fecioria ei, când s-au nimerit amândoi acasă. El în vizită la bunici, ea în vacanţa de dinaintea facultăţii.
N-a mai căutat-o niciodată de atunci. Dar cu munca lui, mai greu. "Oi vedea eu! Mi-a zis sor'mea, că vine şi el în vara asta la bunică-sa." 
Apoi se gândea că daca se cade, ca ditai politehnica, să meargă la horă. Și vălei, câte frământări de astea! 
Tașa ședea pe băncuță, fericită. Tașa era mândră absolventă de facultate. Ea se gândea la Paulică şi la invidia pe care o s-o stârnească prin sat. 
Tașa își scoase covrigul din poşeta. Tașa era fericită. 

duminică, 27 septembrie 2015

Rain - The Fat-Lady in the middle of nowhere


Ploua infernal. Continuarea lui Stănescu e legată de iubirile din mansarde. Dar nu.
Taşa privea de la fereastra etajului doi, la ploaia ce-i uda rufele întinse în grădina din faţa blocului. Jinduia iubirea poetică ce i-ar fi întrerupt privitul tălâmb spre cearșafurile întinate.
Mișa era iar în deplasare. Oricum nu s-ar fi dus să le strângă, pentru că nimeni şi nimic nu l-ar fi putut urni din faţa Sistemului Home Cinema, proaspăt cumpărat.
Iubirea ei virtuală era prea departe. Știa că un cuvânt şi ar fi fost suficient ca el să-şi umple brațele cu bluziţele copilului, chiloţii ei din dantelă şi feţele ei de pernă. Dar nu-l ruga. Funcţiona până şi în imaginaţia ei, certitudinea că s-ar fi oprit ploaia până ar fi ajuns el. 
Şi Taşa făuri un plan ad-hoc şi instant: "Le las acolo. Se opreşte ploaia și ele rămân în continuare acolo. O să pară că abia le-am spălat. Ehhh, mamaie mă spăla cu apă de ploaie pe cap şi tare curat îmi făcea părul." 
Şi plecă de lângă fereastră.
Aruncă o privire spre dormitorul Pușei. Dormea. "Ooo, ce frumos doarme! Azi la gradi a fost fenomenală! A recitat Cățelușul şchiop şi toate mămicile plesneau de invidie privindu-mă. Şi fireşte că m-am umflat în pene. Că e a mea." 
Se îndrepta apoi către chiuveta plină cu farfurii. "Uf! Şi a invitat aseară, Mişa, colegii şi au făcut un mare tămbălău." 
Taşa spăla farfurii şi încerca a gândi. 
Pe fundul castronului de porțelan rămăseseră câteva bucăţi de piept de pui şi roșii şi un pic de năclăială de maioneză. În coşulețul de nuieluţe de la naşa, parcă dormitau, nefericite, vreo doua cornuleţe îmbibate în pudra zahărului. 
Taşa lăsă farfuriile. 
Ploua infernal. Mișa era în deplasare. Pușa dormea. Iubi era offline. Tașa mânca nostalgic, resturi de la petrecerea lu' bărbată-su' de aseară.
Iar noi ne iubeam prin mansarde. 

miercuri, 24 iunie 2015

Frânturi

Am frânt clipele în miliarde de bucăţi, îmbucăţindu-le în miliarde de frânturi de bucăţi.
Iar şi iar şi iar şi iar.
Cutia de mi le adăpostea, pe toate, ELE, şi-a pierdut colţurile, pereţii şi rotunjimile(ulterioare). Nu are capăt, nu are început.
Se izbesc între ele, Doar. Pantomimic şi psihotic.
S-au răstocit printr-o exasperantă dispariţie.
Cum să convii să intri printre ele?
Şi nu de teama de fi lovit în busculada frânturilor. Ci de certitudinea risipirii tale definitive. Într-un neant oarecare, de orişiunde.
Am frânt în miliarde de bucăţi desperecheate, toata lumina licuriciană. Am lăsat să se prindă-n mână cu ele, tenebre abisale văgăuni.
Am frânt în miliarde de bucăţi iubiri reale, în miliarde de clipe minciuni reale.
Am frânt casant tot ce a fost elastic vreodată în mine.





vineri, 19 iunie 2015

Dezoglindire I


Pluteam deasupra imaginii semirobuste, nefinisate a ceea ce ar fi trebuit să pară că este, dar nu părea, Neoglindindu-se nicicum-niciunde, în nicio suprafață ce-ar fi putut să o mimeze, Măcar.
Pâclă înzăpezită pe ochii roșii-îngălbeniți, distorsionează imagini de azururi de cer şi decoloraţii de ape.

Aşa-mi părea în dimineaţa aia. Nu nţelegeam orbecăiala ei.
Comparăm şi DEcomparăm alunecarea noastră împreunată de zeci de ani, pe topoganul de piatră din faţa blocului. Fără măsele de minte dar cu toţi dinţii la vedere, hohotind cu amigdale şi dârdâindu-ne uvula palatină, sincronizându-ne perfect aterizarea.
Ţup - Zdup!
Suprapunerea noastră, 'plecându-ne cu nasul în volburarea apei, frământată de mâini micuţe.


Apoi ne-am vândut cu factură şi chitanţă, societăţii cu răspunderea limitată, aparţinând unui singur om, ce a falimentat-o. Acolo ne-am despărţit. Sau poate înainte. Deşi nici nu mai ştiu a cui a fost ideea semnării de contract. Eu am urât-o sau ea m-a urât.
Ceva s-a rupt. Cumva a putrezit legăturica aceea.

Acum o caut. Şi ea mă caută. Ea cu pâcla ei pe ochi şi eu cu frica de a o găsi orbecăind.

joi, 14 mai 2015

Natural neTemperat

E frig şi cald. Plouă şi-i soare. Dincolo de nori ceru-i senin. Climatic nu-i nimic insuportabil. În zona celor patru anotimpuri, corpul e adaptat la schimbări de tot felul.
Doar sunetul. Sunetul mezzo nemelodios, cu unghii pe tabla ruginită. Neîntrerupt şi torturator. Ciocănelul saltă pe nicovală subţiind rezistenţa urechii, deschizând-o să audă toate tăcerile suduitoare.

Apoi culoarea asta, obositor de imaculată, orbitor de clară.
În primăvară s-au curățat copacii lăsând cale liberă cerului să se prăbuşească înspre pământurile tălpilor. S-a amestecat nonşalant pământiul cu azurul cerului, s-au prins între ele cu sudoarea picioarelor şi una-doua lacrimi scăpătate.

S-au descâlcit ramurile, unite în iarnă, pentru a se încălzi. Acum încep a se sufoca şi a-şi respira în guri, aer stătut şi la fel. S-au însingurat una pe alta. Care tăiată, căzută la poale de copac, uscată şi inflamantă, care răzleţindu-se fudulă spre înalturi, înfrunzită şi înmugurită.
Nu-i loc pe-același trunchi.
I-ar soarbe cu lăcomie cu toatele, seva.
Ne înjumătăţim dezordonat, aleatoriu sau pe alese, despreferându-ne de preferinţe solicitante. E-o lege a supravieţuirii. Suntem prea mulţi şi prea flămînzi.
Ochi şi urechi cu rezistenţă, or să rămână. Şi umeri cu suflete de-Atlas or să ducă, doar pentru ei, nemijlocit şi lacom, un cer azur cu tot cu soare.
Iar restul se vor împleti cu apa tălpilor înmâlită cu pământul.
Cam aşa ceva. 

marți, 21 aprilie 2015

Deficit


Tectonic se mişcă noiane de răbdări
cu nerăbdarea de a cerne printre ele
elementare susţineri
de vise desarte.
Am rătăcit un cercel într-o linişte de noapte.
Se-ascunse ascet într-un loc neştiut.
Cu el, răvăşii miraculoasa iubire,
în mii de iubiri felurite.
Cum, Doamne, pierdui orice simţ de a şti, când-unde, cum-ce, cine, caută negăsirea pierdutelor?
Mişc degete moarte ca un prestidigitator amator.
Levitez simţuri, de jur împrejurul smititelor gânduri.
Mă omor şi mă-nvii, smulgându-mi linişti, una câte una.
Pântec nebun! Curentezi trup amorţit, cu ideea tâmpită de-a gasi cercelul pierdut,
într-o linişte de noapte.
Iubesc nesfârşit neliniştea subterană, a negrului Hades.
Clamoare spre stele
Miraj spre pământ
Ne-magie şi magic în miezul adâncului fiert
de-atâtea spaime
de a pierde.





joi, 16 aprilie 2015

Furtuna perfectă


M-am trezit în colţul camerei, ameţind de puterea cuvintelor dure ce au sacadat în urechile mele, crăvăşindu-mă, şi lăsându-mă cu limba moartă.
Sleită de discernământul de mă apăra, de a mă susţine, de a implora, măcar, o fărâmă de zahăr peste vorbe.
Am coborât telefonul şi l-am apropiat de covor simţindu-l cărămidos şi rece.
Ca şi cum el ar fi cel vinovat de recepţionarea mesajului. M-am tras şi eu cu el, acoperind cu faţa, pata de vin de pe covor. Acoperind amintirea.
De pe covor, se vede altfel. Parcă n-am locuit niciodată aici. Nu-i semn de mine în nici o cută de aşternut.Nu cred să fi privit vreodată, de la fereastra asta, nu am atins eu acel prosop îngrămădit la marginea patului, nu eu am desenat cu cretă roşie, pe peretele verde, o gărgăriţă.

Ca împinsă de un arc m-am ridicat să caut, prin jurul meu, indicii c-am existat, măcar, deschizându-mi uşa acelei case.
Totul străin.
Zgârii cu unghiile pervazul ferestrei, săpând imaginar, un şanţ de evadare de acolo.
De dincolo, ochi fragezi mă fixează. O vrăbiuţă-mi îndreaptă privirea spre înalt de cer.
E gri şi familiar acolo sus.
Îşi fâlfâie aripile planând în spre urcare, lăsându-mă ţintită de ochii mici, ce-mi explicau cărarea.
Să zbor, mi-am zis. Să urc.

Şi mă trezii în locul ăla, cu susur de apă şi cântec de frunze bătute de vânt.
Am fost aici. Ma împresoară şi mă încălzeşte din toate părţile, prezenţa mea, ce-a fost aici.
Uite! Copacul ăla? Valul ăla mare? Mă simte sub tălpi, nisipul, şi mă primeşte, lăsându-mă să-l stăpânesc din nou.
Nu-s stele pe cer. Şi nici luna. E negru prietenos, şi-i noapte.
Mă învăluie apa,urcându-mi aţâţător, pe glezne, pe coapse, pe pântec, pe bărbie.
E frig? Doar vântul bate turbat, trăgându-mă în toate punctele cardinale. Nu ştiu ce vrea. Nu-l înţeleg. Nici de mă vrea acolo, sau mai departe. Sau de mă vrea afară, să-mi spulbere nisip în ochi.
Nisip în ochi. Da! O cură miraculoasă, de glaspapir pe retină, să văd, când vine dimineaţa, în oglinda fardului de obraz, o poză cu acasă.
Vântul e supărat. Învârte nisipul, şi-l pedepseşte urcându-l de la locul lui.
M-aşez obraznic, pe o mică tornadă de nisip, ţintind-o la pământ şi obligând-o să stea sub mine. Pe una am salvat-o. S-a liniştit.
Mi-e somn. O să încerc şi mâine să mai salvez nisip, după ce asta îmi curăţă ochii.


E soare. Raze îmi pârjolesc obrajii, îmi gâdilă pleoapele.
Te simt. Claxonată cum sunt. De inimă. Care agaţă speranţa.
Strâng ochii să nu fii.
Îţi aud respiraţia. Retrovizor mi te imaginez cum cureţi de pe mine, cu gelozie, apă şi vânt, alge şi nisip. Te simţi înşelat că am făcut dragoste o noapte întreagă cu universul.
Îţi aud gândurile cum strigă neiertarea nebuniei mele.
Tot nu-i deschid. Că eşti acolo, şi vrei să-ţi văd privirea, să mă simt ruşinată, de mângâierile furtunei.
Te las să mă încercuieşti cu braţele tale, să-mi petreci trupul păcătos. Mă vezi. Şi duci şi greutatea iubirii lor, odată cu mine.
De ce? - mă-ntrebi
A fost furtuna perfectă, beibi!


PS Nimic nu e ce pare a fi!





miercuri, 15 aprilie 2015

Sometimes things fall apart

E destul de târziu să vrei măcar să mai fii.
Nu mai e timp de încălţat pantofii de cleştar,de plimbat cu bostanul fermecat în locurile unde eşti fantastică, până bate ultima secundă a miezului nopţii.
Niciodată n-a fost timp, dar zâna bună din tine, a vrut să-ţi arate înainte, că poţi, la o secundă cosmică, să fii.
Dar n-ai ştiut să vezi.
E târziu să vrei să aduni sămânţa cu sămânţă şi să le ordonezi conform botanicii, corect, arcuit şi asortat. Bostanul nu va rămane caleaşcă, iar fantasticul, se va altera odată cu bostanul.
Nu mai e timp să vezi în ochii tăi. Din ei paianjenii îţi ţes cascade de pânze pe obraji.
Nu mai e timp să respiri. Nor compact de nebunie, obtură trahea. Nu-i loc de aer.
Nu mai e timp de zâmbet. Ace din sloiuri au explodat pe toata faţa îngheţând, rănind până la sânge, fiecare fibră şi muşchi declanşator de simularea şi aşa, claunistică, a măscărelii.
Aştepţi un ultim rămas bun. Un clinchet delicat de clopoţel.
În aşteptare, strângi atât de tare din dinţi că îi auzi sfărâmându-se.
Nu mai e timp de bostani, de insectare, de personaje de poveste, de clopoţei şi balerine, de teatru şi note muzicale.
Doar un rămas bun.
Apoi, explodat şi împrăştiat de Big Bang, devii o fantastică stea pe o lactee. Poate a ta sau poate pe una paralela.

miercuri, 1 aprilie 2015

Păcăleală

Într-o picătură mi-am adăugat transparenţa.
Colorez cu ea lumea străvezie, spălând-o, de alte neculori cândva surori mie.
Mă despic în braţe cardinale, şi-ncerc să fur relexii diferite, după cum bate soarele.
Iluzii decolorate îmi tulbură conştiinta şi heleomatul, acordându-mi pelicule întunecate peste ochi.
Praf şi mâl.Asta acopăr cu inconsistenta decolorare.

luni, 30 martie 2015

Fragilitate


Fragil se frânge clipa ce curge-n vena coagulată de timp.
Se sfarmă în mii bucăți nemăsurate. Pulsează ADN-ul în fiecare bucată. Şi-aşteaptă.
Un strop de viu şi verde şi de culoare de viaţă.

joi, 19 martie 2015

Sezon

Plouă. Alb şi des. Cu grade minus şi artroză în încheieturi. 
Mângâie boreal şi polar, blănuri încâlcite de  nimicuri murdare.
Ba suflă, ba-şi ţine respirația până-i dau lacrimile. N-ar recunoaște nici picat cu ceară, că-i o amăgire şi-n temperatură.
Deschid cu unghiile rămăşiţe de uşi cu ivare defecte, intenţionat lăsate acolo, să-mi ia din timpuri. Se pierde fugând de atâta banal frig şi apă. Se rup unghii scurmând adevăruri relative, alunecoase şi albe.
Tic-tac!
Se-nfige semeţ arătându-şi grozava statură, curbându-şi putinţele ce le poate arăta.
Falnic şi unic. Înalţi vârfuri himalaiene şi ţipi fără strigăt, ode ţie.
Fire de iarba plecata umil, la poale de tine.
Dar plouă. Alb şi des. Şi scârţie artroze în oase. Şi-ţi spală cu totul pereţii tăi goi, şi-ţi piaptănă blana-ncâlcită, de nimicuri murdare şi sloiuri polare.
Nimic nu-i! Doar apă şi gheaţă, să spele, să-ngheţe, şi nimic maculat.
Doar rouă pe iarba umilă.
Semn bun. De viaţă.

 

miercuri, 11 martie 2015

ReCondiţionare

Pavlov și reflexul lui îmi crează în noapte corelări necorelante.
Nimic magic în noaptea asta.
Nimic magic, nici în noaptea de ieri.
Magia-i între clipe. Nepierdute. Împărtășite prin neimpărtășanie.
Acolo-i şi Pavlovul. Salivez de dorul magiei inexplicabile dintre clipele dintre nopți, ce mă vor fericită.
Sunt fericită că în bucla mea se perpendicularizează, în câte o clipă, axa cuspidă dintr-o Lactee paralelă.
Mă dor al naibii de tare genunchii atunci când se întrepătrund. Durează doar o clipă. Hm! E o durere de care mi se face dor imediat ce pleacă.
Ooo! Cât de frumoasă-i încercarea de a fi.
În netimpul ăsta paralel, în buclele şi pe toate axele astronomice, măsor cu precizie clipele. Da, clipele sunt zilele noastre. Zilele sunt săptămâni, iar săptămânile luni. Lunile-ani. Şi uite aşa în indexul de gradare al durerii, durerea de o clipă, e lungă, acută şi sus. În cel de gradare al fericirii, fericirea durează ani lumină.
Da! În cel mai frumos şi simplu şi profund-complicat înţeles. Limpede şi longeviv.

Longevivă-i dorinţa. De a fermeca deşarte zile şi nopţi, de a le lumina, galben şi cald, pe toate. Dându-le suflu nepământesc. Zorindu-le spre înalturi cereşti. Nu-i suflu cu aburi calzi în luceferi. Nu e nimic să intersecteze, genunchii moi. Sunt doar ei doi, singuri. Fleşcăiţi.
Salivez de dorul magiei inexplicabile dintre clipele dintre nopţi. Dar ele rămân tălâmbe, acolo, nici măcar aşteptându-mă, nici măcar păcălindu-mă.
Suflet e în firul de iarbă. De pe pământ. Înrourat şi mângâiat de vânt cuminte, călcat uneori.
Mi-e foame de verde şi pământ.

joi, 5 martie 2015

De seară

În seara asta, nu cinăm împreună. 
Ne dăm drumul din strânsoarea mâinilor și ne lăsăm pielea să respire. 
Cât de bine se respiră singură! Ți-amintești? 
Prea te știu. În aproape tot timpul meu, mă confund, cu tine. 
De multe ori mă întreb, dacă sunt eu sau tu. Și nu te gândi că am vreun răspuns. 
De aceea, hai, în seara asta, să cinăm separat. 
Eu, îmi iau mâinile amorțite, și le duc la o împachetare cu parafină. 
Tu, ia-ți-le, și fă ce vrei cu ele. 
Și știi ceva? Hai să înnoptăm separat! Vrei?
Ne întâlnim dimineață, la o cafea și-un croisant, la braseria din colț(aia cu program non-stop), și ne-om depăna, somnurile cu visele lor întâmplate. 
Încercăm și-așa?



marți, 24 februarie 2015

În II


Mă'nscriu. 
Să merg pe firul tăios de muchie tăioasă, să-mi tai în două(dacă nu pot altfel), tălpile, să sângerez, până n-o să rămână nici gram de sânge, care să doară. 
Mă'nscriu. 
Să-mi târâi sufletul în tot noroiul, pân' s-o amesteca cu totul ș-o dispărea până la ultimul gram, care ar putea să doară. 
Mă'nscriu în orice anti-competiție ce ar putea aduce'n mine, o pară. 
Să mă usuc cu ea și să mă pârjolesc. 
Mă'nscriu Într-un cocon. 
Și vreau să pot să stau acolo, să mă clocesc și apoi să-mi iții creatura-mi amorfă și fudulă, exuberând de NeEmoție. Nesangvină. Neînsuflețită. 
Și poate atunci, absolvită de toate negațiile, negările și toate nu-urile existențiale, voi reuși. 
"În flori, în ochi, pe buze ori morminte"


luni, 23 februarie 2015

Al meu "în"

"Privește înăuntru! Acolo e rezolvarea puzzle-ului. În tine."
Deschizi capacul și vezi mijind capete lucioase și zemoase de viermi. Și te uiți mai bine. Așa ți-a zis. Că acolo-i rezolvarea puzzle-ului. 
Icnești cu dezgust și-l ridici, aplecându-te să zărești măcar, înăuntru. Colcăie. 
Au corpuri, nu doar cap. Și nu se vede a fi nimic sub ei. Doar mii de ei, contagiindu-se, lipindu-se, făcând parcă front comun, să nu-ți lase un pic de spațiu să vezi. 
Din tabloul lor nu pare a lipsi nimic. E totul conturat, compact, năclăit. Nu lipsește nimic. E un alt capac. 
Emetiral și-l ridic și pe ăsta.
Dar mâine.
Nu-i loc de plâns și'ndurerat. 
Azi trag o fuga spre cer. Așa mi-ai zis, să mă uit sus. Și în mine. Da'n mine sunt capace. 


joi, 19 februarie 2015

Laicul

Oamenii de ştiinţă(probabil cercetătorii britanici), au descoperit că like-urile, crează impulsri electrice cu dopamină (în creier), încarcă cu energie( sentimentul ăla că ştii că alţii te apreciază şi nu se sfiesc s-o arate). Impulsurile cu dopamină crează dependenţă.
Nu e vorba de like-uri, ci de nevoia de like-uri.
Sunt deprimată, nesigură, m-am trezit cu frică de peria de păr şi oglindă, caut rapid în drum spre serviciu, o poză reuşită cu mine, de la vreo nuntă sau ceva, îi atârn un citat înţelept despre cum tre' să te bucuri de lucruri simple, adaug un smailifeis şi dau post. Gata! Primul pas e făcut. Ajung la serviciu şi-ncep a verifica la minim 5 minute, feisbucul. Într-o zi fericită, datorită unei postări inspirate, le număr peste 30. Parcă părul meu devine mai mătăsos, oglinda mea interioară străluceşte.
Într-una prost inspirată, se nasc furtuni emoţionale.
Oricum ai da-o nu e bine. În listă, ai mai bine de 600 de prieteni şi clar, nu ţi-au dat toţi laic.
De ce dau oamenii like
Am încredere în tine. ce bine arăţi. ce deştept eşti. Helău, sunt şi eu pe aici. vreau să fac sex cu tine. hai să-i dau un laic şi lu ăsta că parcă nu-i dă nimeni. hai sa-i dau să nu creadă că am ceva cu el, etc.

Ne recunoaştem dependenţa din momentul în care şederea noastră în spaţiul virtual, sare de 3 ore pe zi.

Dacă timpul petrecut virtual cât şi implicarea afectivă este mare, dacă uiţi de faptul că feisbucul este doar un hobby, îţi muţi aşteptările spre prieteni ce nu există, uitând regulile de principiu devin dependent, astfel ajung să confund viaţa reală cu informaţiile citite. Aşa se nasc: credinţele, comportamentele noi precum şi modul în care percep lumea. Feisbucul este una dintre ferestrele spre lume, nu trebuie să fie singura.
Şi totuşi, indiferent cât de multe aprecieri virtuale am primi la o postare, tot un mesaj privat, un telefon şi o întâlnire feis tu feis fac diferenţa.

PS Cineva îmi spunea zilele trecute despre altcineva, cât de penibil este că nimeni nu-i dă like.
Aşadar e din start şi un criteriu de evaluare al persoanei lăicuite or ba.


Dendrofilie - "love of trees".


Ne-am înfoiat ramurile. Le-am întins şi înfrunzit bine.
Ne pocneşte verdele peste fundul ochilor.
Ne atingem vârfurile frunzelor între noi, simţindu-ne atât de reciproci şi preludianţi. Nu ne tatonăm. Ne asezonăm unii altora cu întreaga paletă de culori, cât să ne fim mai frumoşi. Eu ţie, tu mie, el mie, el ţie, noi vouă, voi nouă.
Ne flatam dendrofilic dar nelibidindos.
Ne gândim la iubire ca la o sofisticăciune de filing, pe care dacă nu ţi-l ţipi guraliv, central pe banner platit, nu-i filigos. Ne contorsionăm să o pozăm grandios şi rimat cu lacrima din colţ de ochi sau după caz, privitul drept în ochi sau strânsul discret şi andurant de mână. Că-i profunzel aşa.
No! Iubierea e amuzantă, e confortabilă, e jucăusă, n-are nimic cu pisicul sau puiul, cu mi vida e mi corason espinado, cu amiga mia a lu Alejandro Sanz. Bă, copilu mi-l iubesc fără preaviz, trăgându-l de nas, corectându-l sau ridicându-l deasupra tuturor. Că e al meu. Şi-i minunat!
Îmi iau fiecare bucăţică respirator din jurul meu, pasăre, mamifer sau insectă colorată şi o iubesc fani, scărpinând-o acolo unde-o gâdilă mai tare. Şi se deschid aripile şi fâlfâie şi hahaha e-o fericire să-i vezi planându-ţi deasupra.
Şi îi iubesti mai mult, pentru că te-ai pus şi pe tine acolo, în vârful aripilor lor.
Nu pot vorbi despre dezamăgire, nu azi, nu acum, decât ducându-te înapoi în viitor, când frunzărişul se usucă şi neanunţat se ndepărteză vârf de frunză. Ne-om pierde reciprocitatea. Dar nu uita: un om - un pom. Puieţi încă se plantează.
Neîncopăcim cu alţii şi ne iubim trăgându-ne de nas, în sus.



miercuri, 18 februarie 2015

Oanei

Încep cu un titlu.
N-am subiect, deși mintea-mi țese mii şi mii de istorii. 
N-am decât un titlu:'Oanei îi e dor de mine'.
A! Şi frustrarea că nu-mi pot controla conjuncția "și".
Se pare că e atât de bine înfiptă în creierii capului meu, că nu-i găsesc ne-ordinea şi ilogica folosirii repetate.
N-aş vrea să mi-o asum, pentru că aş vrea să înțeleg în româneasca mea, de ce e obositor pentru urechea ce mi-o aude. 
Probabil că n-am ajuns încă în etapa în care să-mi pot înlocui conjuncțiile. N-am ce pune în loc, Felicia! 
Revin la titlul meu:" Oanei îi e dor de mine"
Oana,
Cuvintele-mi stau necuminţi, ascunse în note muzicale. E-un Paganini la mine-n cap ce-şi învârte alert arcușul, lovindu-mi cenușiul material, surpându-l şi vărsându-mi-l. 
Oana, am o moluscă în cutia de printre umeri. Vezi bine că stau. 
La hotă la tine, în timp ce-mi cânţi melodios din electronica țigară, jazz standard, l-om scoate pe Paganini, iar eu voi reveni la poalele vulcanului c-un Milfy or somethig.  

duminică, 28 decembrie 2014

Permanenţă

Planul permanenței. În vax-Albina de situații şi irosiri de energii, în zdrumicături de pasiuni principiale cu durată de viaţă, evident redusă(de la zdrumicătură), între coșuri de rufe, coșuri de cumpăraturi şi apoi coșuri pe fața adolescentului din dotare, există un plan. Atât de existențial, că e un fâs-banal.
Cum să renunți şi ferească Dumnezeu să-ţi faci plan de rezervă, când ai atât de multe coșuri pline?!
Permanența E o însușire a unui lucru care durează fără întrerupere(calitate)-zice dex-ul.
Planul E un proiect elaborat cu anticipare, cuprinzând o suită ordonată de operații destinate să ducă la atingerea unui scop. -tot dex-ul zice.

Ei! Aici m-am încețoșat.
Adică nu e atunci când duci coșul, în virtutea inerției, atunci când i-ai șlefuit atât de bine mânerul, că parcă altul mai bun n-ai putea găsi în veci? Nu e atunci??? Nu e atunci când vinereşti tequile cu pretenderii asociaţi? Nu e atunci când oralizezi platitudini matinale? NU e atunci când repetat te trezeşti dimineaţa? Nu e ca un plan de permanenţă?

Aşadar Permanenţa este un lucru neîntrerupt.
N-am cunoscut neîntreruperea niciodată. O singură stare bănuiesc că deţine această calitate.
Planul, cel care duce la atingerea unui scop, poate fi nemijlocit, terminat, prin abandon. Adică îndeplinirea permanenţei, prin nepermanenţă.
Aşadar, am concluzionat după nişte zile de rumegare, de aprofundare, de feliere şi desfeliere, de despicare şi revelaţii:
Planul permanentei, nu poate fi desavarsit decât aşa.
Restul? Situaţii cu irosiri de energii, pasiuni principiale cu durată de viaţă redusă. Un fâs-banal. Autoamăgiri pe bază de sclipiri de zâmbete'n tablouri. Prototip autoproiectat de hapines, pe nişte pereţi acromatici.
Supra-apreciată e zbaterea de a stabili, rostul de fi.
Rămasul, e bun, atâta timp cât e bun. Iar bunul, e relativizat, de fapte repetabile, premeditate şi neîntamplătoare.
Plecarea, nu-i decât o dispariţie din ecosistem, a unei culori estompate.
Ea, plecarea, nu-i cu culpa şi vinovaţi, e pentru a reuşi într-un final, PLANUL PERMANENŢEI.

vineri, 26 decembrie 2014

Oracol

Mi-e dorul lelii.
Îmi rumeg gândurile fredonându-mi în gând, obsedant, colindă de Crăciun.
Nu ştiu să definesc sau să comprim într-o paradigmă, mişcarea tectonică ce-mi asamblează haotic, Haosul.
Încurcătoare psihoză. Era o ordine odată, pe fiecare felie. Sclipea non-sensul cel organizat, orbind obscuritatea neamalgamului ce sunt.
Nu-i poezie, în lipsa de visare de sub hote sau de sub brazii kitchos împodobiţi.
E ca într-o fabulă cu final neaşteptat şi demoralizator pentru personjele vizate.
Joaca de-a Ăl mai mare, ce-ţi stoarce ficatul prin pori şi inima prin gene, e antrenată, solicitantă şi obositoare.
E ceaţă-n febră. E degradant să bâigui. E mişcător până la lacrimi, balansul dintre lumi.
S-a dus dualitatea. S-a penetrat cu crezul că singurul de-i demon, e ăla care-nvinge învinsul. Învinsul se pradă autoironic de fiecare fărmă de omenie.
Îşi lasă doar uitarea. Şi neiubirea.
E ca şi cum te mişti doar matematic şi fără sentimente, pe bituri micinoase, în vuiet de furtună.
N-ai cum să înţelegi în limitarea ta riglată, ce neplictisitor e-n Haos.
Te umfli, te faci mare şi lesne, încet-încet, atât de neîncăpător în lumea mea.
Eşti gol. Şi totusi atat de imbracat, în toate hainele ce crezi că-ţi pot acoperi păcatul, de-a fi coexistat miraculos, contemporan cu ideea de-a fi.

Milfy II

Când îti faci o oraţie singur, adicătelea îţi povesteşti ţie, diverse istorioare cu care prânzeşti Crăciunuri şi Sfinţii lui adiacenţi.
Atunci mimezi că înţelegi babilonia aşternută de tine şi de sclipioşii cu beteală.
Atunci când îţi respiri propriul aer, până te laşi fără el şi te sufoci asmatic.
Prea multă culoare îţi pui pe cenusa din cap. Vinovăţii cu Merry Christmas în corason.
Şi ce? Nu tot 24 de ore scurte are ziua?
Prin vene, nu-ţi curge zbătut acelaşi flux sangvin?
Ei, gata! M-am aşezat banal la masa-mi de sărbatoare şi-mi sudui silenţios-neelegant, slănina cu ceapă roşie, pe care o amestec, într-o esenţa de parfum, cu zilnice oraţii, solitare şi false.
Mi-e dragă sihăstria din vorba mea amăgitoare. Premeditată.
Să lăudăm aşadară, prietenia de sine cu sine; să proiectăm laudativ, minuni prieteneşti, ce prelungesc delirul de-a crede, c-ai împărţit cuvântul.
Nu-i timp. E iarnă. Febril-apăsătoare, pe frunte şi în creştet de cap.
E ceasul 39, şi mai amâni un pic, măcar până la şi jumate, oraţia de unul singur.
Un Milfy scurt.

duminică, 23 noiembrie 2014

Oxidant


În seara aceea, îmi prindeam magneţi în par
atât de metalizate îmi erau gândurile.
Orbecăiam în mintea mea, zgâriindu-mă sâcâitor, rece şi obsesiv.
pedepsitor.
Cu toleranţa autoimpusă, văd mascarada ipocrită,
un du-te vino legănat.
Şi-mi scârţâie crusta mea armură,
de inutilitatea voastră.
Şi nu vă las, de-ar fi să mor.
Să-mi fiţi voi torturaţi de vină!
Că, n-aţi văzut cât de frumos
M-am stilizat,
cu gene false şi nasuri roşii
Şi v-am iertat şi v-am îngăduit
Cu dulci şi calde şi iertătoare cuvinte.
În după amiaza aia,
M-am irosit, uitându-mă la mine
Oglindindu-mi imperfecţiunea
În inutilitatea voastră premeditată.
În dimineaţa aia
Mi-aţi rostogolit grămezi de rouă
Ruginindu-mă.
Învăţătură de minte să-mi fie.


joi, 6 noiembrie 2014

Test

Du-mă în palatul vânturilor şi lăsă-mă o clipă 
Împrăștie-mă invizibil acolo
Şi pleacă! 
Calcă vânturile toate, viteaz şi temerar!
Lupta-te cu fiecare în parte,
să pleci!

Dori doar secundar şi nectaric miime de secundă, după mine
Ridică-ţi ochii şi uită-mă lipită de zare. 
Acolo-ți sunt : Liniară şi infinită
Coboară-ţi-i şi scurge-mă nisip printre degete
Alunecă-mă şi uită-mă, miime de secundă într-un secol
Caută-mă apoi, în ridul din colțul drept al ochiului râzând 
Împraştie-mă soare,
din amintiri. 

marți, 9 septembrie 2014

VIII

Pavlov și reflexul lui îmi crează în noapte corelări necorelante.
Nimic magic în noaptea asta.
Nimic magic, nici în noaptea de ieri.
Magia-i între clipe. Nepierdute. Împărtășite prin neimpărtășanie.
Acolo-i şi Pavlovul. Salivez de dorul magiei inexplicabile dintre clipele dintre nopți, ce mă vor fericită.
Sunt fericită că în bucla mea se perpendicularizează, în câte o clipă, axa cuspidă dintr-o Lactee paralelă.
Mă dor al naibii de tare genunchii atunci când se întrepătrund. Durează doar o clipă. Hm! E o durere de care mi se face dor imediat ce pleacă.
Ooo! Cât de frumoasă-i încercarea de a fi.
În netimpul ăsta paralel, în buclele şi pe toate axele astronomice, măsor cu precizie clipele. Da, clipele sunt zilele noastre. Zilele sunt săptămâni, iar săptămânile luni. Lunile-ani. Şi uite aşa în indexul de gradare al durerii, durerea de o clipă, e lungă, acută şi sus. În cel de gradare al fericirii, fericirea durează ani lumină.
Da! În cel mai frumos şi simplu şi profund-complicat înţeles. Limpede şi longeviv.

marți, 2 septembrie 2014

VII

Azi pot să plâng pentru că am lăsat să mă doară. Am lăsat ghețari întregi să-mi intre în carne, și lavă încinsă să-mi intre în sânge. 
Bula mea azi face fâs. M-am devidat și-am practicat omeneasca suduială, de om neputincios și pe alocuri trist. 
E călătoria pe care mi-o asum azi, lăsându-mă aruncată în toate douășpatru de catralioane de colțuri ale sferei mele. 
Azi vreau să-mi violez obrajii cu lacrimi, să las pe fondul de ten, cărări soioase, apoi să-mi fac un selfie, cu colțurile gurii lăsate și nasul roșu'. 
Mai am câteva ore, puține, din azi, și nu'nțeleg de unde deshidratarea asta. 
Am răvășit aproape 2 litri de cola, mi-am invocat tenebrele, mi-am destupat toate croșeele în ficați și am lăsat vântoasele să-mi vâjie capul. 
Degeaba! Nu-i ochi să vrea să plouă!
Azi plou noiane de deochiuri prietenești, plou nedescântări de mamă, ieșită la pensie, cu atribut cu tot, azi plou trădări, minciuni, mitocănii și frivolități de felinar. Și-o fac pe dinăuntru, că dinafară-i neîncăpător de negru. Atât de negru că și o ploaie smolită ca a mea se-nfricosează. 
Azi pot să plâng, pentru că am lăsat să doară. 
Da' nu vreau să îmi accelerez particulele și să-mi duc destinul zombi, pe dinafară.

joi, 28 august 2014

Datată

Incoincidență de caracter. Sau poate o coincidență temporară. Fizic brevetată, atestată documentar de-un document perisabil.
Documentele sunt perisabile, oricât le-ai tăinui în sertare etașate, oricât le-ai îndosaria ordonat.
Da' cine se gândește la efemeritatea lor, când îți suflă vânt de vară printre coapse? Când bate din aripi în incinta stomacului, fluture rebel și neastâmpărat?
Pot privi neconcordanţele din multe unghiuri. Pot vedea dintr-un unghi, cum curge moloz din crăpăturile zidurilor mele. S-au stricat multe, au trosnit geamuri, s-au fisurat tencuielile depozitate una peste alta peste alta, în ani. Citadela s-a sfărâmat. Te îngrozeşti făcând inventarul pagubelor doar dintr-o clipire.
Din alt unghi, îţi este clar conturată în cap, ideea detonării fortăreţei. Ştii că n-ai să mai poţi mirosi aer închis şi vechi, luminile interioarelor se'ntunecă şi calificarea, mai dăunazi brevetată trebuie echivalată după o lege înnoită.
Sunt locuri totuşi, unde punctele necoincise, se întâlnesc, dincolo de cercul închis al regulilor şi al normalului banal. În locul în care s-au marcat începuturi din ce în ce mai crescătoare. Se întâlnesc apoi reflexiv, în punctul Tantra, ăla de-ţi aminteşte de comuniunea clipei cu eternitatea şi a fiinţei cu nefiinţa.
Covârşitor înţeleg că drumul ăsta lin ce dez-curge în faţa mea, nu doare, pentru că mi l-am chemat, din fiinţa adâncului meu, şi merit să-l port aşteptând, fără să ştiu, uniunea cu mine. Nebrevetantă.

IV

Geană cu geană se întrepătrunde , ca într-un somn ahtiat după vise bizare, cuvântul ce-l naști în mine, însămânțându-l direct în cortex. Îl înrădăcinezi acolo și îi torni apă la moară, să crească, afară și înăuntru, și...și nu e simplu. Nu-l pot alege pe ăla potrivitul să-l las să-mi bântuie creierul și să mi-l manipuleze împăcătuindu-l.
Îmi bălăngăn insomniile Într-un spațiu mic, neaerisit și ambiguu. Nu mi-e teamă de nedeschiderea lui, că eu mă intimizez repede, chiar și cu spațiile închise. Nu mi-e teamă de nici de-un vănt ce-o fi să bată prin știu eu ce crăpătură. Nu mă tem de reparații. Bat cuie.




sâmbătă, 23 august 2014

Infinituri

S-au chinuit copacii să-şi cadă frunzele. C-au zis ei, că în frunze-i viaţă, şi unde-i viaţă, le doare. S-au înșelat tăcând şi suportându-şi secularele păcate. Crezând că autoliniştea e o armură sau un antidot la ploile avide de păcat.
(......)
S-au chinuit şi muşeţelurile din râpi, să-şi facă cunoscuta mărimea, în micimea lor, să-şi spună povestea culorii lor şi leacul ce l-ar avea , de rană.
S-a chinuit pământul să se usuce, s-a însetat şi şi-a gonit tulpinile din el sperând să-i moară râdacinile înnodate.
Întotdeauna or să fie Paparude ce-or să invoce ploaia. Şi ploaia va ploua, ca o ploaie. Mărunt şi leneş or vioi şi grandios.
Şi va uda perechi de ochi ce plâng de unii singuri şi cred ei, că-i vitejeşte, aşa să plângi.
Dar, s-a înnobilat cu silenţiozitatea neminciunii şi a crezut că tăinuirea îi va păzi gândul pierdut şi neiertat de a fi putut vreodată-n viaţă să fi trăit.

Că matematic, infinitate există între 0 si 1 şi apoi între 0 şi 2 şi între 0 şi infinit. Şi apreciază atunci, infinitatea, într-una mai mare sau mai mică, de vrei. Sau bucură-te de infinitatea minutului în care nu plouă, aia în care 0,01 nimeni , îţi înțelege muşeţelurile, în care neminciuna se strecoară cu-n leşinat suflu în rădăcina. Şi-nfrunzeşte-te!
Alege-ţi infinitul preferat ori lăsă-te ales de el, oricât o fi de lung, tot un infinit este.
Dorurile nu dor, doar seamănă-n oglindă a durere, atunci când picură vreun ochi.
Iertarea nu-nverzeşte sau naşte alte frunze, doar subsistă colateral, păstrând loc altor infinituri de iertări ce or să vină.
Mă dezoblig să-mi sec pământul, să-mi spun povestea leacului, fără cuvinte, să-mi mântui frunzele într-un acces de exces.
Mă mistui curgând în mine adevăr, sperând ca infinitul meu să mă găsească pregătită, de viaţă.


duminică, 17 august 2014

În-punctat


N-am timp! "destul de suficient" să te iubesc, mai mult decât o fac. Mi-am concediat toate regretele ce-mi scurgeau minute în sir cu lacrimi de milă de sine, şi nedeterminat, mi-am angajat neprofesioniste şi necalificate simţuri adormite.
N-am timp să îţi explic că te iubesc banal şi simplu, cu puls total nespectaculos şi uneori fără putinţă de vorbe. Din acelaşi loc.
Nu văd vreun sens prin care mi-aş scoate banala mea simţire, pe o tarabă'n bâlci. Nu văd de ce ar fi impresionantă trăirea mea, de-aş învârti-o în arculeţe în jurul degetului.
Nu văd cu ochii tăi şi nici măcar nu simt cu tăcerea ta. N-am timp "destul de suficient" să te iubesc pe tine cu hohote. Mi le-am oprit atunci când ai căzut din mine şi nu ai vrut să te ridici. Atunci am zis eu: ssst!
Nu pierde vorbe sau timp. N-am calitatea de te ierta că taci dar nici nu vreau a asculta rugi de iertare pe tonuri diferite.
Pentru că timpul trece în acelaşi sens cu paşii, indiferent pe unde ei calcă.
Pentru că minutul în care n-ai înţeles cât de om eşti şi cât de frumos îţi şade să ştii că poţi să urci chiar şi în timp ce cobori, minutul acela pierdut, îl poţi relua spre reparaţii în alt timp şi cu alt pas.
Pentru că regretul te pierde şi te opreşte.
Înveţi. De frică şi cu frică. De viaţă, de moarte, de dependenţă de puseuri de adrenalină în urcări şi suflet în gât în coborâri. Şi dacă nu faci asta astăzi, nu-i nimic. O să vrei, poate să te revizuieşti mâine. Şi-ai să-ţi asumi cu umilinţă, defectul de a fi om. Şi poate că ai să-nţelegi că dacă înţelegi şi timpul şi nepierderea lui, n-o să mai pierzi cuvinte obosite şi rostuite mult prea la locul lor.
DE AIA!

Ce poate fi mai simplu, decât să te trezeşti fiind, gândind, rostind, păşind - pur şi simplu?


marți, 12 august 2014

Sminteala-MI


Curaj vs regret.
Milioane de ne-uri uitate în milioane de cartuşe nepocnite, pentru că au fost oprite la timp.
Timp neprisosit.
Vreri şi ne-voiri.
Circumcizie pentru înjurături igienice şi vasectomii pentru a nu le repeta. Nu de alta, dar e plictisitor.
Leni. Anevoi voioase înscrise în capitole neaşteptat de lungi şi determinat de scurte.
Subit!
O cale lungă de ţopăire printre coloratele şi pe alocuri parfumatele-petalizatele floricele şi subită totuşi ţinând cont de aşteptările de prelungire înmiresmată: Forever. Hă!
Ce-ai frate?! Nimic nu-i forever. Îi perisabil tot, şi se împute dacă nu e împrospătat.
Aşadar, parfum de petale sau miresme de floricele pe câmpii, se fâsâie(de la a fâsâi-fâs), pentru că trebuie, da, trebuie reînoite. Nu cu prim ajutor, resuscitare, de astea. Să moară, deci , dacă le vine! Să lase golul, Gol, să intre alt miros sau nepătrunsă ce aşteaptă la rând. Nu??
Wow! Nespecializată în coerenţă.
Sminteala-mi surzeşte regretul de a nu fi făcut vreodată, vreo banală făcută.
Orbită-s în smiteala-mi de a nu fi văzut, traseul, ce bine era delimitat, şi m-am deconturat. Şi culmea, că te-ai simţit deconturat şi tu, şi m-am trezit acuzată că-s o mâzgâlitoare ce-am vrut ce tu n-ai vrut!
Zi-mi dacă tu vreodată te-ai aşteptat să fiu eu altfel decât o răvăşită mânuitoare de penson?

sâmbătă, 9 august 2014

ODĂ-MI




I know I’m a vicious woman.
Fumez şi beau cola în loc de apa, îmi exagerez raţia de cafea şi odată pe săptămână beau tequila.
Citesc şi scriu, ascult muzică de toate felurile şi cânt foarte prost. Mă regăsesc în toate filmele, chiar şi în desene animate. Merg la teatru şi joc cărţi. Nu mint, nu ştiu să fac curat, nu-mi place oja şi sunt foarte bună prietenă cu soţul ce m-a părăsit.
Sunt ceea ce vreau, când vreau şi cum vreau.
Când mă fac mare, vreau să mă fac eu. Să-mi dau autograf pe sâni sau fese şi să mă ador cu un poster mare la capul patului.
Îmi plac frivolităţile mele şi mă încântă că reuşesc să fac săptămânal câte o boacănă.
Îmi place cum mi-am educat copilul şi-mi place să fiu un îndrumar de călătorie.
Îmi place potenţialul pe care îl am de iubi zilnic cu intensităţi diferite şi neplictisitoare, şi-mi place că mă descopăr la verificare, mai deşteaptă.
Sunt recunoscătoare şi am simţul ridicolului.
Potenţez iubire către toate respiratoarele, până le descopăr un punct slab, pe care să nu-l suport: Prostia, neasumarea, "să moară capra vecinului" şi minciuna.
Nu vreau nici o secundă să-mi pierd timpul pentru a face pe cineva să mă înţeleagă şi nu vreau să explic sau să povestesc cuiva că şi eu plâng sau râd. Funcţionez omeneşte doar că un pic mai mişto,pentru că eu, zilnic, învăţ.
Masochist-social, îmi place să fiu judecată. Asta îmi rarefiaza tumultul de individualitaţi de prin-prejurul meu.
Îmi place să fiu privită de(cu) indulgenţa prostului care pare a şti ce-i dincolo şi îmi place superioritatea pe care o simt când îi descopăr.
Şi-mi mai plac o grămadă de chestii, fcors, neconforme social. Dar, îmi place să mă opresc înainte de a înţelege cineva ceva, şi să mă amuz ulterior de prostiile înşirate.
Tu când vei fi mare......? 




vineri, 8 august 2014

A nu-ţi propune


N-o să-mi propun. Nici mintea-mi n-o să mai încerce să cerceteze înşiruitele taine ce le păşeşti în faţa ei. O să mă mişc încet şi negălăgios obţinându-mi fiorii din neprevăzutele şi neprogramatele întâmplări.
Atât o să-mi permit : să respir. Ce-o fi. Că-i toxic şi rarefiat, că-i aer puternic de munte, ameţitor şi învăluitor. N-o să-mi propun. L-oi respira şi oi vedea eu ce-o fi pe după.
Şi cred că pot să îmi permit să n-am habar de orişice şi cred că pot să îmi asum culoarea ce mi-o dai tu, azi.
Am încercat, încercuind să-ţi mânui pensula pe mine, gândind c-aş fi mai elegantă şi mai frumoasă de aş puncta un pic de alb pe’acolo, un pic de roz pe dincolo, un pic de verde înăuntru. Şi te-am văzut uşor surprins, şi n-aş putea spune c-am înţeles atunci, de ce. Doar când am reuşit să-mi duc un singur pas înapoi , am priceput.
Da! De una singură am reuşit să-mi distorsionez imaginea. Eu cu punctele mele, albe, roz şi verzi? Ce m-o fi apucat?
Te las pe tine Păpuşar, să-mi mânui aţele, şi de mi le-ai încâlci, le-om descurca. De-om vrea. Şi răni de-oi face pe vreundeva mi le-om pansa. Sau nu.
Nu ştiu exact care ar putea fi momentul în care m-oi hotărî să intervin. Nu ştiu. Că nu-mi propun. Doar stau privindu-te, cu gura căscată, ce talentat eşti când creezi din nimic, intenţii de fericire. Nu aşa se zice, că-i mult mai importantă călătoria decât destinaţia?
Să călătoresc dară, că o păpuşă, făr' să-mi propun, făr' să punctez.
Să-mi fiu destinatar şi să te las să pleci spre alte marionete, pregătite de ducă.
Să mă aşez rememorând tot drumul şi toată bucuria de-a fi plutit c-un pic de ajutor, de a mă fi încâlcit rănindu-mă cu exaltare, de-a nu mă fi odihnit, o clipă, măcar.

miercuri, 6 august 2014

Furtuna


M-am lipit cu tot spatele, de colţul rotund al cortului, mi-am încordat corpul la 90 de grade, mi-am înţepenit picioarele şi-am spus din glas şi din priviri, că eu de acolo nu plec.
Eram conştientă de iminenta furtună ce stătea să se abată la capatul ăla de lume, de pericolele ce ne-ar fi putut surprinde, total nepregătiţi.
Dar totuşi, nu-nţelegeam unde erau acei oameni curajoşi de acum doua ore? Cu ei făceam tumbe prin nisip, piramide prin apă aruncându-ne inconştient în cap, scufundări în mâl şi căţărări în copaci. Unde dispăruseră poeţii viteji ce păreau însetaţi de aventura şi neprevăzut doar pentru un banal vers?
- E doar o furtună, oameni buni! O să plouă cu... APĂ! O să ne ude, poate, rău, şi-om face un guturai, cel mult. Poate vom rămâne o zi în plus şi hrana ne e pe terminate. Poate! Dar suntem împreună! Frumoşi şi plini de idei şi veselie! Nu?? Nu aşa ne fu vorba? Sau poate că nu ştiam ce sens au toate spusele noastre?! Nu ne-am gândit cât şi ce ar trebui să acopere, UNIUNEA NOASTRA.
Îi priveam rând pe rând, pe fiecare în parte, cerând cu disperare o explicaţie. Răspunsul ce-l primeam era năucitor.
- Te comporţi ca un copil răsfăţat! Ne pierdem timpul cu tine şi prostiile tale.
Ea, se uita la mine, ferindu-şi ridicarea de umeri, de ochii celorlalţi, acordându-mi susţinere din priviri, şi din glas şoptindu-mi: Nu pot! Sunt numai eu de partea ta!
Ah! I-am prins ochişorii trădându-mă , atunci când s-au întors de la mine, complotând hoţeste cu ei.
Celalta? Mi-a aruncat o privire glaciară şi poruncitoare, umilindu-mi dorinţa de a rămâne în Feeria mea.
Ce mult m-a durut că n-ai intrat şi tu, în cortul meu. Şi doare al naibii de tare când nu te văd nicicum. Nici nu mă cerţi, nici nu mă iei.
Cu primele picături de ploaie ce zăceau, de fapt, în mine, le-am urlat: să se ducă! Să-mi lase mie capătul ăla de lume şi colţul meu rotund. Să-mi duc atlasic şi majestuos , frumoasa-mi suferinţă, de ploaie. A mea!
Şi-odată cu răcnetul meu, s-au spart şi norii. Şi i-am lăsat atunci, pe nori, să ude, pentru că mie, amuzantă mi-era imaginea laşilor , alergând haotic prin toate părţile, înjurându-mă că le-am pierdut timpul, cu mofturi. Că şi-au pierdut costumele de baie prin copaci, sau mai ştiu eu ce, pe ştiu eu unde.
Nici cinci minute n-a durat şi s-au risipit.
Atunci mi-am dezlipit spatele de foaia cortului, mi-am descleştat mâinile şi picioarele, şi am ieşit să-mi plouă-n gură, furtună de eliberare de ei!
Dar vai! Zâmbetul mi s-a amestecat cu spaimă, atunci când l-am văzut, cum sta el zgribulit, tremurând şi nejutorat, pe sub o salcie.
Nu am simţit nici strop, nici vânt, în drumul meu spre el. Mi l-am cuprins cu braţele şi i-am forţat piciorele sa mi se alăture în adăpost.
Şi iar m-am bucurat de-a mea furtună, atunci când am înţeles din zâmbetul lui, că e acolo pentru NOI, că ploaia asta"fugăritoare", e a noastră.
Şi ne-am adunat puterile, gândind că putem fi suficient de grei, pentru ca vântul să nu ne zboare, cu tot cu cort.
Nici pic de frică sau de îndoială, că am putea ieşi altfel decât uscaţi şi odihniţi, după furtună.
Şi-am adormit grei şi îmbraţişaţi, vorbind nimicuri, atât de curajoase.
Când a sunat telefonul, era dimineaţă. Soneria lui era singurul sunet ce se mai auzea. Prin fereastra din plastic, se zăreau raze de soare.
-Alo?!
-Vin să te iau! Îmi pare rău, că am pierdut aventura de azi-noapte! Ce mişto trebuie să fi fost! Ce fac ceilalţi?
-E numai EL! Şi-a fost grozav!
-Hai, vină! Şi-n seara asta e furtună!

duminică, 3 august 2014

Crazy Bit*h



Aleg deliberat alienarea. Şi nu fac asta pentru că nu aş înţelege stupida societate, ci pentru a nu mă amesteca printre normali, normalizandu-mă mocnit şi eu.
Vreau mai degrabă să fiu înconjurată de nebuni şi antisociali, decât să fiu prinsă în tiparul majorităţii.
Nu-mi pasă şi nu vreau să ajung să-mi pese vreodată de culorile ce se poartă sezonier, de ce vârf de pantof e pe val sau ce lungime de fustă, ce tunsoare sau ce mobilă de bucătărie e în tendinţe, ce autor e cool anul ăsta sau ce piscină e frecventabilă. Urăsc audienţa şi cu cât e mai sus în box-office, rahatul promovat, cu atât mai mult nu-l vreau! Uite aşa! Pentru că sufăr de demenţa autoimpusă.
Vreau să dansez. Oricând şi oriunde. Să fiu judecată că o fac singură şi în loc de WoW! să aud ÎH!
Vreau să mă plimb în miez de noapte prin parc şi să se interpreteze.
Să lălăi în autobuz, afon, cu căştile în urechi, Depeche Mode(crezi că dacă aş lălăi frumos, ar avea alt efect?)
Vreau să iubesc complicat şi sofisticat şi nu vreau să înteleagă nimeni, iubirea mea.
Vreau să trăiesc până când cred că am ajuns suficient de departe în alienarea mea.
Eu vreau să fiu nebunul fericit!

Sandala roșie

Sandala mea roșie, doar pe piciorul meu se potrivește. 
Știi de ce? Pentru că e a mea! 
În afara faptului că e roșie, nu are nimic special. E elegantă, tocul îi e sexi(dar nu neapărat mai sexi decât al altor sandale), calapodul e numai bun pentru talpa mea și mai ales pentru câte drumuri am eu de făcut.
E a mea! Atât! Ăsta nu cred că ar trebui să fie mare lucru pentru nimeni. Am o talpă ca oricare alta, mai mult sau mai puțin bătătorita, căreia i se potrivește Sandala roșie (asta dacă ține cineva neapărat să facă o evaluare de bătături de tălpi și să le "asezoneze" Într-un top).

Pe lângă Sandala asta am și o carte. Cu multe cuvinte mi-e cartea. Uneori frecvența desfașurarii cuvintelor e copleșitoare, alteori o arde în câte un cuvânt pe oră, și ăla pufăit și martalogit. Da' nu contează pentru mine. M-am învățat cu ritmul îndrumarului meu. Știi de ce? Pentru că e Întru-totul al meu.

Am o grămadă de chestii mișto, ale mele.
Am leagăn și cercei, am pensule și stilouri, am ochelari magici de citit și de văzut lucruri. Chestii misto, ale mele.
Nu știu când le-am adunat și le-am anticariat. Nu mă gândesc nicicum la felul în care le-am dobândit.

Știi ce mai am în afară de ele? 
Am o saca măricică cu picături din ochi și din suflet, ce dă pe-afară și uneori când e cald, bolborosește gemete de evadare. Și atunci mi-e tare greu s-o stăpânesc. Da' m-am învățat cu ea. E pe tiparul meu. E a mea.

Mai am și o clepsidră cu miliarde de fire de nisip în ea. Știi tu, ce fac eu uneori în prag de somn? Le număr cu ochii, fir cu fir. E o pedeapsă pe care mi-o dau de atăția ani! Și poate că dacă aș fi reușit să aflu până acum, câte fire de nisip mă ține picătura sau încălțarea sandalei, sau cititul unei pagini din carte sau cine știe ce nefăcută de-a mea Făcută, m-aș fi oprit din număratul ăsta absurd.

Și nu-i așa că-ți pare acum Sandala mea prea mare și leagănul amețitor?! Că cerceii par cam grei pentru ale tale urechi și ochelarii's aburiți și cartea parcă-i cam proastă?

Vezi tu?! S-ar putea ca Într-o bună zi să mă satur de toate și să mă gândesc serios să mă schimb, să mă debarasez de ele. Să ți le dau ție. Pe toate. Și sacaua și clepsidra, pe lângă toate pofticioșeniile mele. 

Be patient and creative și fă-ți un parc frumos cu ale tale minuni.

marți, 29 iulie 2014

Nț nț nț

Nu prea știu să spun, să cer și știu din ce în ce mai puțin să vreau. Dorința e un filing dezamăgitor. 
Mă zbat în singurătate cu puzderie de albinuțe harnice și binevoitoare, prin stupul meu. 
Toate polenizează prin cine știe ce locuri, apoi vin de mă scurmă, mă bâzâie și mă gălagesc, mă păcălesc de o găletușă de miere, și roiesc. Și măcar de-ar roi departe! Nu! 
Se întorc iar și iar și iar, să-mi ia mierea, să mă bâzâie, și atât.
Am început să știu din ce în ce mai puțin să vreau. La naiba cu vrutu'! Vrutu' doare! Apoi doare spusu'. Apoi cerutu'. 
Și apoi decizi că e mai bine singur în stup. 
Și-mi știu albinele. Îs Împărțite în trăntori și căpușe. Le iau le pun în insectar în cutia mea cu dăunători și le scot din când în când, că mă îneacă mierea. Și le-o dau! Luați! Du-vă dracu, de înfometați!
Matca-Suprema, are să vă dea la toți! 
Și roiu! Neamuzanților!
Și n-am nevoie să spun, să cer, să vreau pentru că eu știu să știu!

duminică, 20 iulie 2014

KIBUTZ



Eu mi-am crescut liana asta, în seră, la poalele vulcanului. Bine ticluit îmi fu planul de întrebuinţare. Dar l-am uitat ulterior.
Aş vrea să cred că ăsta e copacul ce am ales să-l caţăr, cu ajutorul ei.
M-am speriat de înălţimea lui, atunci când l-am văzut întâia dată, dar temerar m-am aşezat la rădăcină voind să-i aflu insensibilitatea ce mi-aş dori să i-o ating.
M-am îmbinat perfect, zic eu, cu a mea liană, şi am suflat cu ea, la rădăcină, aşa de intimdare, un suflu fraged şi umed şi uşor şăgalnic. Când aruncai privirea, spre vârf zării cum frunzele se arcuiau văratec.
Şi am mers mai sus, eu cu liana mea, fixând cu privirea un mugur de lumină, mijind în vârf, de printre frunze. Şi-am încolătăcit tulpina până la prima creangă, extaziată fiind, de verdele ce arcuia în faţa mea.
Şi am uitat în urmă, mulţimi de cioturi, pulsând şi aşteptând calmarea lianei mele reci.
Şi am luat-o înapoi. Un du-te-vino încercuit şi înşerpuit, perfect într-un final şi atât de imperfect de chinuitor. Mă ierţi, copacule?
Şi vine ploaia. Vulcanică. Îmi picură câte un strop înfierbântându-mă şi agitându-mă şi zăpăcindu-mă. Şi iar fugii spre vârf, spre mugurele ce țanțoș mă aștepta, şi iar uitai mulțimi de cioturi în urma mea. Şi ca-ntr-un sprint emoţionat de pocnetul pistolului de start, haotic înfăşuram din nou c'un du-te-vino ameţitor.
Şi am căzut epuizată la poalele copacului, si am privit liana abandonată, cum stă ea împletită acoperindu-i verdele, păzindu-l de furia vulcanului.
Şi am rămas acolo. Degeaba încercam a mă mişca. Furtuni de lavă se prăvăleau pe mine. Şi am închis ochii, în aşteptare, sperând să fiu salvată şi eu, ca şi copacul, de liana mea.
Ce-mi place treaba asta cu scriitura. Că pot a-ţi explica cu roz-detaliu, lumini şi umbre, şi tu să înţelegi. Cum nu?! Că despre asta am vrut să zic.
Poveste mea nu-ncepe cu a fost odată. C-o să mai fie, că i prea mişto, şi nu vreau să cobesc. Ferească!
Evenimente naturale, cu plante căţărătoare, copaci bătrâni şi adormiţi şi cu vulcani erupători, sunt rare. Ştiu. Doar atunci când pui povestea în ştiu eu ce parcare sau în vreun autobuz. Abia atunci se schimbă frumosul incredibil într-un credibil mult prea banal.




Feerie



La marginea nopţii cuvintele nu mai dor. Se-nvăluie în asfinţitul soarelui şi se îmbălsămează cu miresme, poate amăgitoare.
Şi nu te poartă nicăieri altundeva, decât acolo unde eşti. Aici. Unde lumina nu-ţi e de trebuinţa să vezi ceea ce ştii. Aici. Unde tristeţile nu au pătruns vreodată, că nu e loc de ele. Nu că n-ar fi lacrimă sau frison de durere, doar că şi-au luat atât de bine loc prin firele de iarbă şi razele de lună, că nu mai ştiu durerea dacă doare, frisonul dacă-i rece şi frig.
S-au întrepătruns atât de analgezic, cu-atâta sens, că nici un zgomot îndepărtat şi infricosător, de întuneric mort, nu le perturbă aşezarea, perfectă, de margine de noapte.
Vreo câţiva de greieri, cuminţi, într-un cor pe patru voci, îmi murmură, a capella, o legănare cunoscută.
Un pumn de licurici mi s-au îngrămadit sub ceafă în încercarea de a mă lumina.
Mă văd. Şi nu mă simt. Nu-i timp de simţiri.
Letargic ador acest final de noapte şi început de nicăieri.
Sunt. Şi nu respir, doar murmur şi-ncerc să nu înving cu fericirea mea corul de greieri şi lumini de licurici.




marți, 15 iulie 2014

Milfy

Cu tine de mine şi de tine 
Așa'mi ploua ntr-o vagă dimineața şi zic că-i  vagă, că numai dimineața nu era.
Era vreo  unu, pe l'amiaza, când m-am trezit cu'n gângurit în cap, şi te găsii sub perna mea, să ţi-l şoptesc.
Şi n-ai dat importanţă  contrastului dintre sunete şi ridul de la ochi. Ai zis şi tu la fel ca mine.
Așa netoti eram în dimineața aia, sau ce era- un început de zi, așa de nebanali şi leneşi în a articula cuvântul.
Cuvântul ăla de-l dă pe om jos dintr-un pat ce nu-i prea pat. Fânos-bucolic şi nesimţitor, pe șale şi pe coapse şi sub cap, la ceafă.
Nimic de nedescris doar de îngânat nătâng şi gângurit.
Nu vreau a mă trezi! Dă-mi pace o oră, atât măcar mai dă-mi, să dorm.
Să mă ador cu somnul între mulțimi de-atâtea vise neterminate sau brusc sfârșite de pe mijloc.
Şi apoi mai dă-mi încă o ora să-ţi zic că m-am trezit şi dragă mi-e trezirea în perne moi şi pijamale reci. 
P'urmă o să mă înfăsor, să-ţi fac pe plac, în mantia lumească, şi-o să mă joc de-a omul viu şi deşteptat în zori de zi. Şi nimeni n-o să ştie, c'a fost de fapt în jur de unu pe l'amiază, trezirea mea.

Simplu

Pe la o margine de lume, să fi fost pe la vreo două și ceva, pe'o bancă scorojită de vremi, m-am așezat cu gândul să-mi curentez trupul, cu lumina soarelui ce-și străpungea razele printre frunzele copacilor.
Nimic nu mă mișcă mai mult decât verdele în contact cu mine.
Îl conștientizez în dinăuntrurile mele.
Spasticizez, cu el, vibrații non apatice. 
Mi-mprăștii celulă cu celulă prin aerul coclit de după-masă de Iulie.
Mă-namorez de fiecare floare, de fiecare frunză, și-mi termin contopirea cu supremă voluptate, și trec spre iarbă și iar pe flori și iar pe frunze.
Mă birui, lovindu-mă de caldarâm, cu o plăcere frenetică, de om învins de-atâta șansă de verde viu, de viu și verde.
Culorile organice stârnite-n mine, de căzătură, mă levitează, pansându-mă-napoi cu iarba și florile și frunzele și soarele. 
Și mi-e o liniște gălăgioasă prin fiecare por, și mi-e o lene de plecat de'acolo, și mi-e grozav de bine-n mine. Pe caldarâm. Și levitând împreunându-mă, o dată și încă o dată, cu fiecare floare, cu fiecare frunză, neobosind.

luni, 14 iulie 2014

Hai Pa


N-a coborât. Nici nu mai știu care-i starea de fapt.
Nu-i nici aici, iar eu cu siguranță, Acolo Nu-s.
E doar o ducere. Spre stele. Sau cu intonații de intenții, spre prafuri de stele. Așa-mi zic EI.
I-o învelire. Sau ce știu eu??
N-aș vrea să cred că EU dețin același  plus magnetic, ce vrea a mi-i împinge. N-aș vrea să cred nimic.
Doar văd un cerc din ce în ce mai plin de mine. Eu sunt în toate colțurile lui. Și-n mijloc.
Mă duc și eu. Și m-aș tot duce. Acolo unde soarele reflectă în iarba, dorințe verzi și iubiri devascularizate.
Eu știu că nu-i de stele acolo. Nu-i cu sclipiri și străluciri.
Acolo clorofila ia locul sângelui, ce pic cu pic, s-a scurs, cât m-am vampirizat și demagnetizat de una singură. Așa îmi e dorința. Aș vrea să-mi fiu, acolo, tulpina nufarului. Că-i nouă mie și nouă vreau să-mi fiu și eu. Cu tine.
N-ai coborât. Dar o să pleci, iar eu am să-mi păstrez iubirea în ultima mea picatură de roșu. Să-i dau sinuozitate fotosintezei. Cu tine.
Hai, PA!

sâmbătă, 12 iulie 2014

Wall in my head



It's not enough, îmi zise el . Mai merge şi un pic piper şi încă puţintică sare.
Uf, gem sub povara neputinţei de a mă ajunge acolo unde poate, nu mi-e locul. Şi e frustrant că vezi şi ştii ce mi-e de trebuinţă.
Hm, şi e uşor când plănui drumul spre dicolo-ul tău. Picioarele-ţi sunt very good friends, în vis. Iar gura-ţi turuie plenitudini. În vis. Ok, beibi In my dream!
Maybe tomorow, când voi deschide ochii, îmi sclipăre inoxul tău prin ei şi văd şi eu ce vezi şi tu.
Acum mi-adulmec neputinţa de-a mă răzbate, şi mă'ntovărăşesc cu ea.
Mi-e drag de mine neajutorată. Îmi umplu inima de duioşie vazându-mă atât de inocentă.
Hm, cum calc şi cum le zic! Cum bâigui drăgălaş, sunete aproape mute.
Şi'nchid ochii, în fuga mea prin minele ăsta stupid de dulce. Mă'nlănţui iaraşi eu cu mine, şi-mi zic: că lasă! că mâine!
Şi'adorm.
Aşa mi-ai zis, să dorm. Să dorm şi să m-adorm, să pot să mă ador în visul meu frumos. Măcar acolo. Măcar tudei.

miercuri, 9 iulie 2014

Crash Boom Bang


Băi frate, când te doare, bubuie inima în tine. Şi te scurmă şi te roade şi-ţi fute tot circuitul ce l-ai închis, odată cu cercul.
Nu-mi ştiu motivele pentru care am lăsat să intre păsarea asta în nepăsarea mea. Poate pentru că era pretinsă, nepăsarea.
Te uiţi în ochi sfioşi şi crezi că-i ştii, întorci capul şi jneap! te cosesc la maleole.
Îţi păstrezi în cap(că-i confortabil), refren de însoţeală pe viaţă, de lacrimă fierbinte de la un obraz la altul(Sandy-Bell-ian), şi te marchează şi te înduioşează dedicaţia personală, şi întorci capul, şi jneap! ..la maleole.
Asculţi tăceri transmise prin vârf de degete şi adulmeci, evident îmbucurându-te, de şansa pe care ai avut-o să experimentezi transmiterea extrasenzorială a adorării reciproce, şi întorci capul, şi fâss..s-a evaporat.
Deschizi cărţi închise şi le răsfoieşti filă cu filă, împreunând sincerităţi eliberatoare, şi te dublezi în afara ta şi ţopăi de pe un picior pe altul, hapi că împarţi naturalul cu naturalul, şi pffuoa...
Băi, când bubuie, pentru că eşti om bătrân cu experienţe la futut de maleole şi fâsâit de duioşii, iei un extraveral, speli trei farfurii, iei plodu de mână, şi te duuuci....poposind în aşteptarea altor sfioşenii false, altor însoţeli pe viaţa, udate de lacrimi Sandy Bell-iene, altor experienţe extrasenzoriale şi a altor răsfoiri de cărticele. Sau tot alea.
Ştii de ce? Că e mişto să fii bleg sau confuz, din când în când. Că eşti hapi înainte de bubuială.
E?? E o concluzie pozitivă, or' ba?

joi, 3 iulie 2014

Confort


Într-un fel mai mult decât simplu și lent, pocnesc pe dinăuntru, ca bobocii de floare. 
aud șoptindu-mi călduț, vorbe de alint.
N-am făcut-o niciodată până acum. Niciodată nu mi-am șoptit nimic. M-am învățat să-mi tac și uneori să-mi strig porunci. 
Nu stiu ce m-a apucat, dar m-am trezit împlinită de confortul mângâielilor mele. Șoptite.
Un amestec de duioșie cu miros de tei adormitor. 
De aeroporturi cu miros de primăvară senzuală și cascade șipotind cristale din cristalin de priviri.
De abur de cafea, de miros de iarbă fragedă și lafăială în fraze de tot felul, fără trebuință de Erată.
Nu înțeleg de ce am încercat vreodată sa corectez, mersul firesc al razelor pe aer?
De ce am oprit și am făcut, Atlasicul efort de a deturna inconsistente naturale, din drumul lor?
E cald și bine. E răcoare și rece și fierbinte și jilav și bine.
Nu m-am gândit niciodată, ca îmbinarea perfectă între mine și eu, poate aduce balans, confort și atâta moliciune de suflet liniștit. 
Nimic imperios, nimic sugrumat.
Doar ridicoli fluturi si gâze, caraghioase avataruri de flori, pasteluri și iarbă înalta, mângâieroare de gleznă.
Cât de simplu e sensul din spatele turuieliror mele.

duminică, 29 iunie 2014

Ison


Te acompaniez pâna la capătul drumului. Plutind, zburând, ori cu tălpile arse, îţi ţin isonul încercând aceleaşi sunete.
Nu-mi iau pauză de respiraţie, pentru că nu ştiu cum aş putea să o fac singură,neacompaniată la rându-mi.
Nu-ţi judec melodicitatea, pe alocuri scârţâindă. Mimez aceleaşi scârţâituri, pentru că, atunci când o fac, mai răsare un soare.
Şi, da! Ştiu că-i în natura lui să şi apună. Şi, da! Ştiu că adâncind studiul asupra fenomenului, tai trei vene de pe lista sistemului vascular.
Eu nu ştiu să o fac altfel. Însoţesc, joc, mimez.
Şi, da! Fericită mi-e judecata când nu cercetez. Şi nu cred nimic. Doar fur copilareşte, câte o zarzără din copac şi poate că uneori, mai rup câte'o floare.
Şi cânt cu ritm alert, şi cu vocea mea, cântece fără melodie. De călătorie.
Ştii ce nu'nţelegi? Că sunt aproape fericită, aşa.
Îmi asum acompaniamentul pâna la un capăt de drum. Plutind, zburând, ori cu tălpile arse.
Nici nu aş şti cum să o fac altfel.
P.S. Drum bun, cu mine alături!

Te acompaniez pâna la capătul drumului. Plutind, zburând, ori cu tălpile arse, îţi ţin isonul încercând aceleaşi sunete.
Nu-mi iau pauză de respiraţie, pentru că nu ştiu cum aş putea să o fac singură,neacompaniată la rându-mi.
Nu-ţi judec melodicitatea, pe alocuri scârţâindă. Mimez aceleaşi scârţâituri, pentru că, atunci când o fac, mai răsare un soare.
Şi, da! Ştiu că-i în natura lui să şi apună. Şi, da! Ştiu că adâncind studiul asupra fenomenului, tai trei vene de pe lista sistemului vascular.
Eu nu ştiu să o fac altfel. Însoţesc, joc, mimez.
Şi, da! Fericită mi-e judecata când nu cercetez. Şi nu cred nimic. Doar fur copilareşte, câte o zarzara din copac şi poate că uneori, mai rup câte'o floare.
Şi cânt cu ritm alert, şi cu vocea mea cântece fără melodie. De călătorie.
Ştii ce nu'nţelegi? Că sunt aproape fericită, aşa.
Îmi asum acompaniamentul pâna la un capăt de drum. Plutind, zburând, ori cu tălpile arse.
Nici nu aş şti cum să o fac altfel.
P.S. Drum bun cu mine alături!

sâmbătă, 28 iunie 2014

Contemplare


Naiv, i-am altoit privirii tale, pedeapsa abisului ce l-am găsit în ea.
N-am înţeles de ce a trebuit să o porţi în (cu) aparenţa fermoarul tras peste bagajul tău.
Tu mă mârâi de dinăuntru cu plăcerea/durerea şi nevoia de-a mă urâ doar pentru că te văd.
Mă vezi şi tu.
Disconfort şi lătrat de autoaparare.
Naiv, îţi iert privirea glaciară, şi mă mut deasupra ta, încercând să-ţi înţeleg undele însângerate de autopedepsire. Şi sensurile.
Ce teatru trist e pe pielea ta.
Ce pojghiţă perfect emailată şi însăpăimântător de nepenetrantă se aşterne privirii mele, naive.
Eu nu pătrund cu mintea decât mi-e mie dat, să vreau să văd.
Am altoit privirii tale, naivul meu adânc, adevarat şi descoperit.
Am privit ani lumină, fermoarul tras peste bagajul tău, numărând dinte cu dinte, măsurând în clipe adevarul din spatele lui. Cu speranţă.
Am ascultat mârâitul duşmănos cu mine şi am ales să privesc sângele din buzele ce mă urau, arcuirea lor şi febra nervoasă ce pronunţau lătrat atât de fals.
Am privit pielea emailată, din toate unghiurile , căutând o nişă, apoi abandonând în aşteptare.
E fascinantă planarea ta. În tine şi doar în tine. În mine şi doar pe lângă mine.
Ador misterul poleielii tale, gheaţa din priviri şi bagajul impresionant de poveri.
Ador să privesc, arzându-mi ochii, spre febra nervoasă din adevarul ascuns.

miercuri, 25 iunie 2014



Mă văd ieşind acelaşi eu, din mine.
Cotind multiplele bariere.
Nu pot nega nici mine-le, nici eu-l, dar nici iesirea.
Oricât m-aş lăsa neadulmecată, mă adulmec şi mă înfloresc şi tresar întotdeauna când mă simt. Pe mine.
Mă deschid mie, petală cu petală.
Mă simt vibrând, fiecare undă a fiecărei frunze plesninde în verdele ei.
De ce m-aş ocoli, mă întreb pe mine, ocolindu-mă?
Mă neg şi mă aprob. Şi intru şi ies. Şi plâng atât de puţin(pe lângă) şi din ce mai puţin (înăuntru).
Şi văd prin mine atâta istorie cunoscută şi necunoscută.
Atâta început de vară ameţitor şi căutator.
Atârnare oglindită-n milioanele de fire de iarbă.
Cu precizie logopedic-sacadată, îi răspund fiecărei fibre din mine, ce găseşte să mă întrebe, că ZBOR.
Şi văd ieşind acelaşi eu, demult pierdut, din mine.