vineri, 22 iulie 2011

Viata bate filmul

Viata bate filmul! Iar filmul s-a sfarsit.
In locul lui isi reiau locurile fostii actori ce au jucat din greseala.
Realitatea e cea mai tare! Descoperi in ea multa plictiseala...atat de multa incat ti-ai dori sa simti un pic de durere.
Ai putea sa nu renunti la actori...la film...dar nu ai cum...pentru ca devin slabi si stangaci pe masura ce episoadele se desfasoara. Lucrurile scapa de sub control...iar tu nu mai poti fi un regizor eficient.
Vrei sa faci dintr-o broasca- print, sa o scoti pe Cenusareasa din bostan...merge in primele episoade...
Viata bate filmul!
Cenusareasa e un basm...e visul unei fete care nu e in stare sa lupte sa iasa din bostanul ei si se foloseste de aspectul exterior.
Broasca ...e alunecoasa si superficiala...ca o broasca...i-ar trebui multi bani pentru a-si aranja operatiile estetice..de transformare.
Toti jucam un rol....si il jucam atat de prost ca ne plictisim si noi...si fugim in realitatea asta plictisitoare..pentru ca suntem slabi.
Nu stim sa fim iubiti, nu stim sa fim prieteni, nu stim sa fim parteneri...de orice....la naiba! Suntem slabi, superficiali, lenesi, lasi...
Nu mai vreau Movie...prefer viata, care are in ea tot ce trebuie intr-o soap-opera...Nu mai vreau cenusarese si nici broaste. Vreau sa aterizez in acelasi loc din care am decolat acum ceva timp.

joi, 7 iulie 2011

Azi

Drumul spre casa....gandurile mele ratacite inca.
M-am ratacit. Pasarile au mancat toate firmiturile pe care le-am presarat, atunci cand am plecat...Cred ca am stiut de atunci cat de greu va fi sa gasesc drumul spre casa.
Am luat fiecare poteca pe care am vazut-o si mi-am stricat incaltarile pe ea, ca sa descopar ca e infundata. Si cat de greu imi este sa ma intorc sa o iau de la capat pe urmatoarea poteca.
Am epuizat tot. Toate cararile se termina si sunt tare scurte.
Mi-amintesc ca atunci cand am plecat de acasa, era soare, era senin, desaga cu merinde era plina si parca erau si cativa oameni pe langa mine...asta imi amintesc vag...pentru ca au disparut rand pe rand incat am uitat cati si cine...
Dimineata eram sigura ca exista totusi un drum, iar daca imi deschid bine ochii il voi vedea. La pranz am inceput sa intru in panica...ma dureau ochii de cat de deschisi ii tineam...si imi era atat de somn.
Mi-e frica sa nu descopar la noapte ca exista un drum subteran...Acum cred ca mai bine as ramane aici, inconjurata de o suta de poteci infundate, decat sa plec in jos...fara sa am alternativa.
Nu se aude nimic. Nici un ciripit de pasarele, nici macar urletul inficosator al unui lup flamand.
E liniste in jurul meu.
Doar mintea mea canta cu note false si amestecate alandala zeci de melodii de pribegie... deodata.