marți, 24 decembrie 2013

TIMP


Ma intorc cu fata spre Tine.
Iti multumesc Tie pentru anii pe care mi I-ai dat, pentru tumultul lor, pentru intelepciunea si ne-intelepiciunea cu care i-am trait.
Iti multumesc, pentru iubire si ne-iubire, rabdare si nerabdare, agonie si extaz. Iti multumesc, ca ma inveti in fiecare zi sa fiu un Om frumos.
Mi-as dori, de la Tine, daca se poate, sa-mi mai dai niste ani in care sa am timp sa astern PACE. Ani in care sa reusesc sa fiu la fel de imperfecta si sa molipsesc cu imperfectiunea mea. In care sa inteleg si sa fiu neinteleasa si judecata dupa limitele fiecaruia ,in care sa dezamagesc si sa fiu dezamagita, in care sa iert si sa-mi cer iertare.
Ani in care sa pot multumi pentru fiecare respiratie adiata spre mine, pentru fiecare zambet binevoitor ce imi este adresat, pentru fiecare atingere de mana sau de suflet, pentru fiecare lacrima, pentru fiecare lectie invatata sau neinvatata.
In pachetelul meu de sub brad, nu vreau nimic altceva decat TIMP.
Iar oamenilor dragi mie, vreau sa le dau din TIMPUL meu. Timp pentru iubire, timp pentru intelegere, timp pentru iertare, timp pentru sanatate, timp si putere pentru fericire!

joi, 19 decembrie 2013

PIERDERI


Aseară am desfundat chiuveta de la baie. Nu e prima dată când fac lucrul ăsta şi probabil ca nici ultima. Am mutat mobilă grea, de zeci de ori singură, am schimbat prize şi intrerupătoare, am desfăcut feonul, prăjitorul de pâine şi am bătut cuie.
Ascultarea, supunerea, blăndeţea, duioşia, candoarea şi alte atribute ale feminităţii mi s-au atrofiat probabil în timp. Nu mi-am programat asta. Aşa s-a întâmplat din lipsă de opţiuni în situaţii ce-mi cereau mână de bărbat.
Mă gândeam acum că am de schimbat două yale la uşi. Primul meu gând a fost să pun mâna pe telefon să sun , evident, un bărbat.
În momentul în care mă trezesc dimineaţa şi orbecăi prin casă, până îmi beau cafeaua şi îmi aplic straturi, din ce în ce mai groase(pe an ce trece) de machiaj, sexul meu este nedefinit. După rochiţa secsi, fardul delicat şi rimelul scorţos, am brusc nevoie sa fiu ajutată, protejată, cocoloşită. Şi stau cu telefonul în mână şi mă simt jenată uitându-mă în agenda. Cum Dumnezeu să-i zic eu lu' ăsta să-mi schimbe yala? Adică, bună, ce mai faci poţi trece pe la mine să-mi schimbi yala? Nu le am cu de astea, că vai de mine se interpretează, dar totusi?! Îmi imaginez că omul e conştient că nu e vreo operaţie pe creier schimbarea yalei.
N-am o problemă cu utilitatea bărbaţilor în societate si pe lângă casa omului. M-aş putea mai degrabă identifica misogina decât feministă. Mi-e ciudă pe mine că am pierdut gestul frivol(e drept) de a-mi scăpa batista pentru a fi ridicată. Mi-am pierdut vrăjeala de victimă. Şi habar nu am cum să le recuperez. Că mare nevoie aş avea să ştiu că nu sunt nevoită să desfund chiuveta şi să mă împroşc cu mizerii, că nu-mi rup şalele împingând şifonierul din dormitor, să nu fac febră musculară cu lopata în mână, la zapadă.
Te admir, femeie, ce reuşesti să fluturi din gene, ce reuşeşti să-ţi cobori colţurile ochilor, ce reuşeşti să produci cel mai convingător zămbet trist, inconştient sau nu. Ochii tăi nu vor vedea chiuvete, lopeţi, cuie, prize şi întrerupătoare.
Învată-mă si pe mine cum să rămân cu rochiţa secsi, cu rimelul scorţos, să fac o prăjitură bună şi mai ales să-mi scap batista.

miercuri, 18 decembrie 2013

DIMINEŢI

Şi uite că m-am mai trezit încă o dimineaţă, cu ceracănele până la călcâie, cu dorinţa arzătoare de a rămane naibii în patul meu cel călduros, sub plapuma mea cea moale, în braţele lu' fii-meu. Da, dorm cu fii-meu de paispe ani jumate. Problem??
Cică e musai să-ţi aplici un zâmbet tâmp pe faţă, când te trezeşti, că: "Doamne-ajută că m-am trezit", "soarele străluceşte"," respir " şi de astea, care cică e mare bucurie că le posezi.
Şi aplic zâmbetul de toantă. Îmi caut ochelarii cu vârful degetelor, pe noptieră(asta în cazul în care nu sunt prin pat). Pornesc cu pasi rari si fermi, încercând să nu mă împiedic de praguri sau ştiu eu ce pereche de papuci oi fi lăsat prin mijlocul casei, spre bucătăria conjugală.
Heee! Aici e bine-rău. Două ochiuri de aragaz, ard( e sursa de încalzire din bucătărie), cafeaua suflă aroma primprejur, "consoarta", cu galeşa privire de mâţa bleagă(de dimineaţă), mângâie aifonul, mustăcind postărilor de pe feisbuc.
Zic, neaţa. Zice , neaţa. Şi apoi intrăm în tăcerea superbă a dimineţilor în doi. Io deschid leptopul să văd la ce Dumnezeu mustăceşte Pisi. Văd că nu fac faţă profunzimilor amicilor de pe feisbuc, bag două -trei jocuri(de obicei cu împerecheri de bile). Asta văd că-mi antrenează abia cortexul. Dar e suficient pentru a arunca un citat înţelept găsit pe gugăl,evident după un sărci(citate deştepte despre......).
Ne îmbrăcăm în 7 minute, niciodată cu ce ne-am pregătit seara. Răspund apelurilor matinale ale mamei şi ale tatei...Niciodată nu ştiu ce am vorbit cu ei. Ce Doamne-iartă-Mă mă întreabă şi ce vor de la mine la ora aia.
Urcăm în maşină. De cateva zile nu prea mai ştim în ce maşina mai urcăm, că cea de familie e prin servis şi are ceva care costă mulţi bani pentru a fi reparat rapid.
Şi tăcem frumos şi în trafic. Frumos, aşa cum îi şade bine unui cuplu cu vechime în câmpul muncii.
Ajungem la servici, unde , bineînţeles lucrăm împreună. Ea face cafeaua, eu scanez documentele zilei precedente să le trimit în contabilitate.
Luăm ţigara lungă şi groasă şi iesim afară. Acu' e grozav. Ger si vânt de iarnă. Mut cana de cafea dintr-o mână în alta, să nu-mi pice naibii degetele odată cu scrumul de ţigară.
Şi hai să muncim.
Io n-am chef. De altfel nu am chef de vreo jumătate de an.
Consoarta pleacă pe teren şi eu încep să gândesc în timp ce muncesc. De ce aşa? De ce aşa? La fiecare minut răspunsul e altul. Îmi propun, hotărăsc, urăsc şi mă îndrăgostesc şi până la sfarşitul programului sunt epuizată. Nici nu mai ştiu de unde am luat-o. Dar stiu unde am ajuns.
Sărbatorile vin. Prilej de gânduri împăciutoare şi zâmbete cu beculeţe.
M-am martalogit. Sunt o muiere cu responsabilitaţi sociale bine-stabilite. Poate că ar fi cazul să am deja concluzia pe care o caut.
Aşadar, pune madam mâna şi munceşte, că plodul acasă trebuie hrănit şi mai nou, i-o trebui şi pastă de bărbierit şi n-ai avea cu ce să i-o cumperi.

vineri, 8 noiembrie 2013

LINISTE


Cat de multe lucruri poti vedea daca ai ochii deschisi! Cate inimi curate poti cunoaste, cate minti luminate. Cat de multe lectii poti lua zilnic de la viata asta! Cat de cald iti poate fi in Londra, atunci cand mercurul iti arata ca ar trebui sa tremuri. Cat de fericita pot fi doar pentru ca am vazut, pentru ca am inteles, pentru ca am incercat, pentru am gresit, pentru ca am testat. Nu, nu ma voi putea opri vreodata sa iubesc, sa cred, sa gresesc. Nici nu mi-as dori vreodata sa ajung sa nu mai simt toate chestiutele astea complicate. Mi-e drag de mine si de posibilitatile mele de a fi copil prost si emotionat ca plec de acasa,de femeie inselata si parasita, de asumarea si nesumarea feelingurilor contradictorii vis-a-vis de un gest, o vorba, o fapta.
Mi-e drag de mine, ca am reusit sa aflu cui apartin.
Acolo, in nori totul este atat de clar , sus cerul, de cel mai frumos albastru pe care l-am vazut vreodata, jos norii de cea mai frumoasa consistenta vizuala pe care am vazut-o vreodata. Sub nori e restul, urat si frumos, bun si rau, profund si superficial, trist si vesel. Eu ...desupra a tot. Sau eu la mijloc. Sau eu...mijlocul.
Cat de multe poti invata de la viata, daca deschizi ochii. Inveti ca nu exista pentru totdeauna, inveti ca sus , jos, oriunde te-ai localiza, esti de fapt la mijloc. Ca esti intre alegeri, ca ai in dreapta, in stanga, in fata, in spate, sus si jos, optiuni.
De ce sa ma prefac? Sufar, ma bucur, plang cu lacrimi adevarate, suspin trairi aproape adanci, te vad cu calitati si defecte si iti spun, pentru ca meriti sa nu fii menajat, meriti adevarul, mi-e dor, mi-e sila, ma joc, sunt proasta, sunt desteapta, sunt frivola si decenta, etc. Sunt atat de misto, pentru ca am lipsit de la o singura lectie, cea de teatru. De ce sa ma prefac?
Iert, pentru ca pot...dar iertarea mea, te alunga definitiv din sufletul si mintea mea.
Pe tine, te descopar impreuna cu mine, te iau si te las, ca pe o cartea buna, dar greu de digerat, imbatatoare si obositoare.
Dar pentru tine, iubirea mea, apartinatorul meu, voi invata, silitoare, fiecare lectie, voi lua note bune si proaste, voi trece corijente, voi ramane repetenta, imi voi da silinta sa nu fiu perfecta, dar voi iubi si-ti voi arata, cat de frumoasa este viata, atunci cand ierti, iubesti, gresesti, atunci cand VEZI.

luni, 28 octombrie 2013

Stari


Asteptari, Intrebari, Raspunsuri, Asezari, Initiative, Planuri, Dezamagiri, Prietenii, Superficialitati, Judecata, Rabdare, Nerabdari, Greseli, Hotarari, Alinari, Suspin, Zgomot, Frumusete, Tremur, Vicii, Teatru, Dezamagiri, Intrebari, Masti, Judecata, Lene, Frica, Cearcane, Suflet, Rasete, Lacrimi, Dans, Vicii, Pliciseala, Nerabdare, intrebari, Prietenii, Frumusete, Hidosenie, Superficialitate, Melancolie, Neraspunsuri, Frica, Viata, Somn, Cafea, Nervi, Nerabdare, Fuga, Atarnare, Dezamagiri, Judecata, Tremur, Moarte, Dor, Intrebari

luni, 21 octombrie 2013

UNU


Am nevoie de tine sa-mi aprinzi tigara.
Am nevoie de tine sa-mi torni licoare ametitoare in pahar.
Am nevoie de tine sa-mi soptesti sub lobul urechii respiratie taios intretaiata.
Am nevoie de tine sa ma privesti cu voluptate in ochi.
Am nevoie de tine sa-mi ghicesti curbele sufletului meu colturos.
Am nevoie de tine sa-mi plangi pe glezna, lacrimi mincinoase.
Am nevoie de tine si de efortul tau de a nu ma intelege.
Am nevoie de tine si de adevarul mainilor tale.
Am nevoie de mana ta pe parul si fata mea.
Am nevoie de neimportanta ta.
Am nevoie de tine sa nu simt si sa simt.
Am nevoie sa ma tii de mana in trecerea prin Purgatoriu.
Am nevoie de tine " de ce?","unde?","cum?" si "pentru ce?"

vineri, 18 octombrie 2013

VIATA MEA A FOST TOT CE VREI....


Angela Similea - Nostalgie

Vezi mai multe video din muzica
"Tinere care mergi prin iarba schitului meu,
mai este mult pân-apune soarele?
Vreau să-mi dau sufletul
deodata cu şerpii striviţi în zori
de ciomegele ciobanilor.
Nu m-am zvârcolit şi eu în pulbere ca ei?
Nu m-am sfredelit şi eu în soare ca ei?
Viaţa mea a fost tot ce vrei,
câteodată fiara,
câteodată floare,
câteodată clopot-ce se certa cu cerul.
Azi tac aici, şi golul mormântului
îmi sună în urechi ca o talangă de lut.
Astept în prag răcoarea sfârşitului.
Mai este mult? Vino, tinere,
ia ţărâna în pumn
şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin.
Botează-mă cu pământ.
Umbra lumii îmi trece peste inima."
Lucian Blaga
Călugărul bătrân îmi şopteşte din prag

VINERI

"Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obtine niciodata cerandu-le sau luptandu-ma pentru ele. Cum poti sa lupti pentru tandrete? Sau pentru duiosie? Cel mult poti sa le astepti." Octavian Paler

miercuri, 16 octombrie 2013

Miercuri


"Nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posedă pe nimeni. Asta e adevărata experienţă a libertăţii: să ai lucrul cel mai important din lume, fără a-l poseda."
Paulo Coelho

marți, 15 octombrie 2013

Joaca-te


Dacă ar trebui să-mi rezum în puţine cuvinte experienţa mea, aş spune că jocul m-a dus mereu tot mai departe, tot mai adânc în real. Şi filozofia mea s-ar reduce la o singură dogmă: Joacă-te! – Mircea Eliade (“Isabel şi apele diavolului”)

luni, 14 octombrie 2013

Concluzii


Concluzii, draga mea? Poate ar fi bine sa incetam sa intrebam divinitatea ce planuri are cu noi. Poate ar fi bine sa intram in adancul sufletului nostru si sa citim acolo raspunsurile, concluziile. Poate ca de fapt raspunsul nu exista. Poate fi o completare la o alta completare. Nu pe raspunsuri trebuie sa ne reconstruim noi. Nici macar pe miile de intrebari pe care femeieste ni le punem. Concluzii, draga mea?! Pentru tine, pentru mine, pentru ea? Nu exista alta decat propriul nostru raspuns, unicul si atat de dureros de acceptat> Sunt barbata Zoe! Eu pot! Eu sunt Magician! De ce sa-ti fie frica draga mea? Cate furtuni nu au trecut peste tine? Ia si sapa! Cate minuni ai sa descoperi in tine atunci cand vei scormoni in durere! Cata putere si Dumnezeu ai sa gasesti in nedreptatile ce ti se impun. Cat ai sa te iubesti la capat de drum ca ai reusit sa intri acolo, in negura intrebarilor tale. Zoe, fii barbata! Au trecut vremurile aruncatului de vitriol pe obraz. Au trecut vremurile lesinatului teatral. Avem pantaloni. Avem servetele, nu mai avem batiste sa le scapam pe jos(asteptand individul sa le ridice). Nu-i cam asa, draga mea? Stiu...asa mi-ai spune si tu. Iar eu habar nu as avea de unde sa incep sa sap? Iar eu as fi paralizata de frica(ca si tine), de descoperirile pe care le-as putea face in adancul meu. Eu am inceput si nu e rau. Ea a inceput si e bine. Tu incearca sa gasesti motivul cautarilor tale....si daca vrei apuca-te si tu de sapat! Dragii mele prietene

Luni


Vreau sa ma opresc pentru o clipa, nu pentru a-Ti cere ceva, ci pentru a-TI multumi pentru tot ceea ce Mi-ai dat.

marți, 8 octombrie 2013

Trei solutii

Am inca multe sa-ti spun. Despre ce poti scrie cand vrei sa scrii? Cel mai probabil lasi mana libera, si daca te “poseda” vreo idee, o eliberezi.
Eu nu mai sunt posedata de idei. La mine e un amestec alambicat de tumulturi lesinate si adrenalina obosita. Un amestestec de zemosenie cu uscaciune.
In toata alergatura mea prin labirint , ma descopar dorind sa traiesc toate astea intr-un mod destept si sofisticat. Si cu cat ma chinui mai mult sa fac asta ma vad intrand cu capul in perete, penetrandu-l, ma vad transformandu-mi reactiile intr-unele simple si banale, deh, omenesti, nicidecum sofisticate.
Nu stiu ce vreau si cred ca nici nu as vrea sa stiu prea curand. Vreau sa-mi permit liberatatea de a-mi consuma trairile, de a fi plictisitoare si obositoare cu ele, de a gresi in raport cu mine si cu cei din jurul meu. Vreau sa-mi permit libertatea de a cersi solutii de la altii, de a flirta mai mult sau mai putin vinovat(scuzandu-ma ca nu-mi dau seama), de a ma da mare ca pot, de a ma micsora atunci cand nu pot, de a ma face de ras.
Poti trai intr-o nesimtire si nepasare? Poti lupta cu arme legale sau ilegale intr-o batalie pamanteana alaturi sau impotriva pamantenilor?
Poti visa la o relansare pe orbita in timp ce iti fuge pamantul de sub picioare? Iti poti permite sa vrei nevrute, sa faci nefacute, sa traiesti netraite?
Cu siguranta poti orice, oricum, oriunde si in orice mod decizi sa o faci. Ma rog, e ideal sa-ti asumi responsabilitatea faptelor tale, dar se poate si fara.
Eu nu stiu ce pot. Eu nu stiu ce vreau. Eu nu stiu ce simt si mai ales daca simt ceva anume azi. Stiu doar ca nu mai vreau sa-mi cer iertare pentru blocajul meu, nu mai vreau sa dau explicatii mie sau altciuva pentru comportamentul meu, vreau sa spun ce -mi vine cand imi vine, vreau sa fac ce-mi vine cand imi vine, vreau sa mor cand vreau-asa fara motiv, vreau sa traiesc cand vreau.
Ei, bine, asta e foarte greu.
As putea alege in schimb(poate ar fi mai simplu), una dintre cele trei solutii...
Nicolae Steinhardt sugera in Jurnalul fericirii, trei solutii strict lumesti, practice si accesibile orisicui, pentru a iesi dintr-o temnita sau din oricare alta forma de incarcerare. Si zice el cam asa:
Solutia unu:" in a-si spune cu hotarare: in clipa aceasta chiar mor. Îi este permis a-si vorbi consolandu-se: pacat de tineretele ori vai de batranetele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cartile pe care n-am sa le mai citesc, de plimbarile pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.
Daca asa gandeste, nesovaitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi amenintat, santajat, amagit, imbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-l mai sperie, imbrobodi, atrage, atata. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are — fiindca nu mai spera, fiindca a ieşit din lume — după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce isi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneda in care sa-i poata fi achitat pretul tradarii. Se cere insa, fireşte, ca hotărarea sa fie ferma, definitiva. Te declari decedat, primesti a te învoi mortii, desfiintezi orice speranţa/"
Solutia doi:"Zurbagiul. Solutia sta in totala neadaptare in sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte in regula, nu e in campul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale si o haimana. Trăieşte de azi pe mâine, din ce i se da, din ce pica, din te miri ce. E imbracat în zdrente. Munceste pe apucate, uneori, cand si daca i se iveste prilejul. Isi petrece mai toată vremea in puscarii ori lagare de munca, doarme pe unde apuca. Hoinareste. Pentru nimic în lume nu intra in sistem, nici macar in cea mai neinsemnată, mai pacatoasa, mai neangajantă slujbă. NU,Zurbagiul s-a proiectat (in stil existenţialist) odata pentru totdeauna caine de pripas, capra raioasă, calugar budist cersetor, smintit, nebun pentru (intru) libertate.Un asemenea om, aflat în marginea societatii, e şi el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Îl pot oricand inchide, harţui, dispretui, batjocori: dar le scapă.Si-i slobod la gura, vorbeste de istov, da glas celor mai primejdioase anecdote, nu stie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteste adevaruri pe care ceilalti nu-si pot ingadui să le sopteasca. E liber, liber, liber."
Solutia a treia:"Ea se rezuma: in prezenta tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, napastelor, primejdiilor nu numai ca nu te dai batut, ci dimpotrivă scoti din ele pofta nebuna de a trai si de a lupta. Cu cat iti merge mai rau, cu cat sunt greutătile mai imense, cu cat esti mai lovit, mai impresurat ori mai supus atacurilor, cu cat nu mai intrevezi vreo nadejde probabilistică si rationala, cu cat cenusiul, intunerecul si vascosul se intensifica, se puhavesc si se încolacesc mai inextricabil, cu cat pericolul te sfrunteaza mai direct, cu atat esti mai dornic de lupta şi cunosti un simtamant (crescand) de inexplicabila si covarsitoare euforie..... Esti asaltat din toate partile, cu forte infinit mai tari ca ale tale: lupti. Te înfrang: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. Razi, iti ascuti dintii si cutitul, întineresti. Te furnica fericirea, nespusa fericire de a lovi si tu, fie chiar infinit mai putin. Nu numai ca nu deznadajduiesti, ca nu te declari invins si rapus, dar şi gusti din plin bucuria rezistentei, a impotrivirii si incerci o senzatie de navalnica, dementa voiosie. Solutia aceasta, fireste, presupune o tarie de caracter exceptionala, o conceptie militara a vietii, o formidabila indarjire morala a trupului, o vointa de otel innobilat si o sanatate spirituala adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: sa-ti placa batalia în sine — încaierarea — mai mult decat succesul.
Concluzie
Tustrele solutii sunt certe si fara gres."
Cum ar trebui sa fac alegerea potrivita? Pe ce considerente ar trebui sa-mi sustin alegerea?

vineri, 4 octombrie 2013

INCA UN PAS


Încă un pas
Atât de puţine lucruri mă pricep să fac
Nici piersici ca piersicii,
Nici struguri ca via,
Nici măcar nuci
Ca arborii cu umbră amară
Şi foşnet uşor,
Un singur lucru ştiu să fac
Cu o pricepere extraordinară:
Ştiu să mor.
Nu mă laud,
Ştiu să mor cum puţini oameni ştiu -
Mă învelesc întâi în tăcere,
Apoi în pustiu
Şi pornesc astfel încet, un pas,
Încă un pas, şi încă un pas,
Până nu se mai vede din mine
Decât un glas
Aşezat somptuos
În al cărţii sicriu.
Nu mă laud,
Credeţi-mă, ştiu să mor
Şi ştiu, mai ales, să înviu,
Dar asta e, bineînţeles,
Mult mai uşor.
Ana Blandiana
Am sa vorbesc zilnic cu tine, pana in momentul in care am sa te pot inlocui cu altcineva care asculta si intelege mai bine decat tine. O sa fie greu asta, asa ca invata-te sa ma mai cazezi o perioada, cat eu caut.
Nu mai am intrebari. Am poate niste mici raspunsuri, dar ele nu conteaza. Pentru ca sunt sigura ca la un moment dat le voi transforma in intrebari ...probabil fara raspunsuri. Invat in fiecare zi. Invat despre mine si ma uimesc cat de repede deprind ce-mi da viata. Ce atatea intrebari?! De ce-uri, fara rost? De ce aia sau cealalta. De aia. Pentru ca asa. Suntem, vai de mine, atat de profunzi si ne evidentiem singuri punandu-ne probleme existentiale, si studiem neintelegand nimic, Kabbalah, Biblia,Coranul sau ma rog psihologia. Avem atat de multe resurse sa intelegem sau sa traim cu neintelesurile noastre. Avem atat de multe resurse sa fim destepti si deosebiti. Suntem atat de banali si monotoni cand incercam sa fim interesanti, frumosi, inteligenti, spirituali. Suntem atat de banali si monotoni cand ne ascundem defectele omenesti si invelim totul intr-o poleiala aurie kichioasa. Suntem atat de prosti ca nu ne putem asuma prostia, uratenia ocazionala, nefericirea, lipsurile. Pot fi bine cu mine doar atunci cand te inteleg pe tine si pe tine. Cand pricep ca nimic din tot ce faci tu, bine sau rau, nu mi-ar putea fi strain. Cand inteleg ca orice defect ai avea tu cu siguranta il pot gasi si in mine. Suntem un TOT. Suntem deosebiti doar pentru ca depunem, fiecare dintre noi eforturi in sensul asta. Pentru ca daca tu esti misto...eu automat vreau sa fiu mai misto decat tine, si altul mai misto decat mine. Nu stiu daca ma iubesc, nu stiu daca voi reusi vreodata sa ma inteleg. Dar stiu ca imi place mult calatoria prin mine, si zi de zi descopar lucruri uluitoare si fascinante. Si tu poti, toti putem. Ne trebuie doar o mica lanterna de bricheta pe care s-o aprindem inspre noi, ochii mari deschisi, suflet(curat-murdar, nu conteaza, suflet sa fie) si NOI. Ma bucur ca am reusit sa stau de vorba cu tine si azi. Ma bucur ca am putut sa-ti zic ceva alb, dupa atata negru si gri.

marți, 1 octombrie 2013

VENI, VIDI, VICI


Azi mohorasc.
Ploua si mi-aminteam cat de indragostita am fost de ploaie.
Mi-am amintit de multele neamintite si nu inteleg de ce e greu sa respir.
NU inteleg de ce e greu sa ma uit in jurul meu si sa-mi impartasesc mie, minunea ce o traiesc. Minunea ce inteleg din cele ce mi le spun, ca o traiesc.
Ploua si ar fi trebuit sa fie senin in sufletul meu. As putea sa dansez , asa cum mi-am dorit...singura, imbratisata de frig si somn, de durere si minune. As putea sa dansez imbratisata cu atat de multe.
Azi mohorasc.
Nu dansez ca sunt iarasi imobilizata de neputintele mele omenesti.
Nu-mi asum nimic. Nu- mi recunosc nici o greseala si nici o pierdere.
Doar stau si picur, pic-pic, venin din afara, in sufletul meu, si din suflet, venin in afara.
Nu urasc. Nu iubesc. Nu rad. Nu plang. Nu dorm. Nu-s treaza. Nu pot. Nu vreau.
Ploua.
Azi mohorasc.
Dar ce misto e ca maine dimineata, voi intelege ce rigiditatea mea de azi nu a putut.
Maine voi intelege ca TRAIESC!

luni, 30 septembrie 2013

E frig


E frig. Imi e frig pentru ca e frig si pentru ca sangele mi-a inghetat brusc in vene.
E frig. As vrea sa percep frumusetea momentului , sa il iau tot cu toata inghetarea lui , cu toata banalitatea durerii surdo-mute si acute in acelasi timp.
E frig si frigul asta e parte din mine si incerc sa ma imprietenesc cu el, si incerc sa ma joc cu el, si incerc sa ma contopesc intr-o uniune vesnica, sa mi-l iau in mine pentru totdeauna si sa-l folosesc atunci cand m-oi mai plange ca am ramas fara simtiri.
E frig...si eu simt.
Am facut foc in soba si ma simt mai arhaic decat traiesc.
M-am deschis frigului intr-un turn si mi le iau pe toate cat mai anapoda, pentru asa nu am incercat niciodata calea spre inaltare.
M-am inaltat de atatea ori, si Doamne iti recunoscatoare pentru tot ce mi-ai dat, pentru toate drumurile care m-au dus din agonie in extaz, din fiinta in nefiinta, iti sunt recunoscatoare, Doamne, ca am inteles ca m-ai ales si mi-ai dat tot si imi dai tot si voi inchide ochii multumita ca am invatat sa iau.
Ieri mi-ai dat caldura si am uitat sa-ti multumesc pentru ea. Am luat-o toata si m-am bucurat ca un copil mic si prost ascunzand-o, si am uitat sa -ti multumesc pentru ea. Iti multumesc azi. Azi cand frigul ma roade in oase si vene, cand incerc sa ascund si frigul asta asa cum am facut cu caldura.
Iti multumesc azi.
Iar maine, am sa-ti multumesc pentru toate ce le simt...pentru ca le simt.
M-am deschis intr-un turn. M-am speriat de intunericul de acolo, pentru ca am deschis si ochii. Prin crapaturi de zid, vad raza de lumina. E departe si greu de atins, dar e lumina. Acum inteleg de ce m-am deschis acolo si cat de fericita ar trebui sa fiu ca vad acel licar de lumina, fie ea si atat de greu de atins.
Te iubesc! Pentru ca am o suta de intrebari fara raspuns, pentru ca le simt si le intreb si-mi este fiecare clipa ocupata de cautari de raspunsuri. ca ai dat drumul la ghem si ratacesc prin incaperile turnului, lovindu-ma de usi inchise, zdrelindu-ma la maini si la picioare, sangerand ca un om viu si respirand. Te iubesc! Ca te joci cu mine, si ca de fiecare data camaruta mea, e ultima pe care o voi deschide.
Si voi intra. Si ma voi odihni trei zile si trei nopti, si-mi voi lega ranile si mi le voi vindeca. Si ma voi trezi, si voi fi inca odata mai putin banala ca inainte. Si voi fi fericita si inaltata, si voi imparti caldura si frigul si ratacirea si ranile si tamaduirea, fiecarei raze de lumina din zidurile turnului meu. Si-o sa te iubesc mai mult pentru ca m-ai ales si o sa ma iubesc mai mult pentru ca am inteles. Iti sunt recunoscatoare, Doamne, pentru tot!

Fara titlu


Mama
Mama, intaiul meu mormant,
Bezna fierbinte,
Cu-atata nerabdare prosteasca parasita,
In timp ce fiecare bulgar
Al taranei sale
Se-mpotrivea plecarii fara rost.
Imi vei ierta vreodata invierea,
Grabita inviere ce ma rupea de tine
Pentru ca, din lumina în lumina,
Sa ma apropie de-o alta moarte?
E tot mai frig,
Strainatatea ma patrunde,
Pe cum ma urc se sterge drumul înapoi.
E-atata departare pan' la tine,
Ca s-ar putea-nalta biserici
Sa mijloceasca rugile-ntre noi.
Ana Blandiana

marți, 17 septembrie 2013

Razna

Nu ma mai misc. Raman asa atent imobilizata in spatiul gol de goliciune si ...aer. Si zic si eu asa...ca sunt atenta la felul in care stau nemiscata , pentru ca am senzatia ca ma rup in bucati la fiecare respiratie si doare. Si doare. Acum sunt la fel de constienta de clopotel, la fel de constienta de culorile din spatele golului, la fel de constienta de corola de minuni a lumii. Am iesit din cutie. Mi-ai spart cu atentie si rabdare, lacat cu lacat. Si te-am lasat, crezandu-te ca o faci si pentru mine. Sperand ca respirand tresariri frivole, voi exista in spatiul asta cetos. Am sa te urasc pana la capatul lumii, ca te iubesc si m-ai facut sa stiu asta. Am sa te urasc cu toata dragostea mea ca esti asa neprogramat sa intelegi. Am sa te urasc pana la capatul lumii ...si pe mine la fel. Curand voi incepe sa inchid din lacate..(sa dea Domnul sa mai reusesc odata!). Unul cate unul. Si imi voi lua cu mine inapoi in cutiuta mea,ura si iubirea, tristetea si bucuria, miscarea si nemiscarea, rasul si plansul. Promit sa nu le mai dau drumul niciodata de acolo. Nu ma intreba cu ce raman. Ca stii. Raman cu cloputelul meu si voi lasa o mica tresarire penrtu sunetul lui delicat. Nu ma misc. Stau inerta si sunt inspaimantata de vantul pe care-l bati spre mine...mi-e frica sa nu ma sparga in bucati. Mi-e frica ca nu ai sa fii in stare niciodata sa le lipesti...macar...la loc. Si mor inauntru si mor dinafara si n-am decat o mica vrabiuta ce-mi aduce pai cu pai sa-mi fac inapoi cutiuta.
Lucian Blaga
Vei plânge mult ori vei zâmbi?
Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

Adaptare

Si am strivit corola de minuni a lumii
Si am ucis cu mintea tainele, ce le-am intalnit
In calea mea
In ochi, in flori, pe buze si morminte
Lumina altuia
Sugruma vraja nepatrunsului ascuns
in adancimi de intuneric.
Dar eu...
Dar eu...
sporesc a lumii taina...
si tot ce-i neînţeles
Eu schimb in neintelesuri si mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Vidare

Nu ştiu în ce volbură m-am pierdut. În ce negură, în ce uragan, în ce furtună, în ce fenomen ne-natural distrugător-devastator, am reuşit să mă pierd. Cine sunt şi mai ales pe unde îmi umblă paşii acum. Aş vrea să pot să mă iau de mână şi să mă extrag de unde oi fi. Dar nu mă văd şi nu reuşesc să mă simt, să mă miros, să mă ating. Mi-e dor de inconştienţa copilariei, de curajul prostesc al adolescenţei, de monotonia unei zile acasă, de banalitatea conştienţei telecomandei în mână, de râsul prostesc cu toate prostiile ce însoţesc râsul, de unduitul firesc la auzul unei melodii unduitoare, de " to-do list" şi concentrarea idioată atunci când fac lista, de simţitul mirosului de cafea sau de frunze uscate toamna ori de gel de duş sau săpun, de băutul fără motiv, de Maria Tănase, de gustul piersicii, of, de atât de multe din astea, stupide trăiri, simţiri banale, neimportante fărâmi dintr-o viaţa. Nu mi-e dor de iubire, de siguranţa, de încredere, de prietenie, de fericire, îndrăgosteală şi de astea....nu! Astea sunt sau nu sunt şi nu e musai să fie cu orice preţ. Şi nu e musai să suferi dacă nu le ai. Le ai , le pierzi, le ai iar si iar le pierzi. Nu asta e partea trista a unei vieti in furtuna. Doar pierderea firescului, simturilor omenesti( auz cu ascultat, gust cu savoare, vaz cu lumina, atins cu creierul functional, miros cu adulmecat). Cred ca niciodata nu le-am dat mai multa importanta ca acum. Posibil sa le mai fi pierdut vreodata in viata, dar nu-mi amintesc sa fiu atat de constienta de pierderea lor si sa ma doara atat de mult dorindu-le inapoi. Nu-mi doresc nimic petru mine, decat ca lucrurile sa fie firesti si normale, dupa normalul, sa zicem general. Nu il cert pe Dumnezeu ca nu-mi ia durerea asta mai repede, stiu ca totul are un sens, si ca eu ma voi ridica din banca cu lectia invatata. Asa cum am facut-o intotdeauna. Accept orice furtuna s-o abate peste mine.... Stop! Ma fac sa rad! Accept , eu?! Ca si cum m-a intrebat cineva inainte daca vreau sa nu...si eu ca o martira ce sunt ...hm...accept. Am gresit ...ma conformez...nu accept. Ma las in voia nesimtamintelor, si sper ca ele sa ma conduca pe un drum. Poate bun, poate rau...drum sa fie. Si oi vedea dupa aia. Nu stiu ce prostii scriu si nici nu vreau sa le recitesc, sa le corectez. POate doar sa le am pastrate aici pentru un alt moment din viata mea in care poate voi avea toate prostioarele alea ce zic acum ca imi lipsesc si nu voi sti sa apreciez ca le am. Nu stiu daca am o concluzie, asa cum nu stiu daca am avut o introducere. Nu stiu daca dorinta mea de a PUTEA, intra in lista mea banala de mai sus. Dar eu cam asta vreau pentru mine in concluzie. Sa reusesc sa ias din volbura, din uragan,negura, furtuna sau in orice am reusit eu sa ma pierd. Sa gasesc drumul.

miercuri, 15 mai 2013

Placerea nu exista in sine. Trebuie sa existe ceva care sa i se opuna ca sa poata fi simtita. Nu experimentam niciodata nimic ca esenta, ci numai prin comparatie. Vedem lumina prin comparatie cu intunericul,simtim caldura prin comparatie cu frigul, placerea prin comparatie cu durerea. Placerea este de fapt punctul de intalnire dintre o nevoie si indeplinirea ei si cu cat este mai mare nevoia, cu atat este mai mare placerea.
Atunci de ce dispare mereu placerea?

Stii cum este atunci cand iti e putin foame; incepi sa te gandesti la ce ai putea manca. Hmm ... poate un covrigel ... mda, bine, poate mai tarziu, insa foamea devine mai mare, poate ca o sa mananc vreo doi hotdog, nu ... o pizza, nu! o friptura, una mare!Atunci cand vine in sfarsit momentul cinei ai putea sa mananci o friptura asa de mare Prima inghititura este extaz pur, a doua este minunata, urmatoarea este buna, urmatoarea ok, urmatoarea este ... ce este ... urmatoarea inghititura este ... nu, va rog, nu mai vreau, inca o inghititura si o sa imi fie rau! - nevoia s-a micsorat, nu se mai situeaza de partea opusa a fripturii si acum placerea nu poate fi resimtita deloc caci nevoia a fost eliminata.
Toate acestea se intampla pentru ca noi incercam sa ne multumim numai pe noi insine si acest fel de dorinta egoista este ceea ce face in ultima instanta experienta umana limitata si fizica - pentru ca nevoile noastre proprii sunt mici si limitate si nu pot fi niciodata satisfacute. Si totusi ne gasim in situatia de a ne dori placerea de durata si simtim ca ea trebuie sa existe cumva ... insa pentru a simti asta, mai intai avem nevoie de o dorinta nelimitata, care se extinde mereu si care aduce cu sine o implinire fara margini. Pentru a realiza aceasta, trebuie sa cautam placerea in implinirea celorlalti. Dorinta aceasta de a darui este o dorinta spirituala si a-i simti gustul odata, este mai presus decat toate placerile egoiste pe care le-au simtit vreodata toate creaturile in tot parcursul timpului, caci este o placere care nu e resimtita in nevoile noastre minore si subiective, ci in tot. Nu exista limita a acestei dorinte si nu exista capat al placerii care vine din aceasta nevoie.
Hai sa ne despartim la un moment dat, in functie de credintele si unghiurile din care privim viata si totul inconjurator. Hai sa ne rasfiram si la un moment dat sa ne adunam ciob cu ciob incercand sa recompunem vasul din care ne-am spart.
Nevoia de concret, nu este oare doar nevoia de odihna a mintii, nu este oare asumarea neintelegerii? Nevoia de concret nu este oare banalul in care ne-am afundat, pe masura ce ne incarcam viata cu fapte, gesturi, vorbe, lipsite de consistenta, de efemerisme. NImic memorabil nu mai iese din noi. Nu mai incercam sa aflam, ci lasam pe altii sa afle pentru noi.
Totul este posibil! Dar pentru ca sa cuceresti posibilul, trebuie sa tinzi spre imposibil. E o chestiune de perceptie, de unghi, de dimensiune, in care poti face asta.

luni, 4 februarie 2013

Flacari

Flacari ies din mine. Flacari de rau, de neingaduinta,de nesabuinta, de tristete, de lipsa de iubire , de rau, de tristete de rau, de frica de rau, de frica de ne-simtire. Iadul meu. Urat si trist si gol si lipsit de sens si nici macar nu doare. Doar arde. Pe dinauntru si pe dinafara. Si ochi tristi si speriati ma privesc si nici nu stiu ce sa-mi spuna. Atat amar de timp de cand traiesc parjoliti de flacarile mele, si habar n-au ca nu e peste tot asa. Ca afara adie vantul, uneori e ger sau canicula, sau uneori raze blande de soare te pot mangaia. Ehee!! Eu am simtit asta candva. Amintirea ma bantuie si ma doare. N-am invatat nimic din tot ce stiu. S-au bagat toate in mine si stau acolo, inaplicabil de cuminti si de neatins. Imi zagandare din cand in cand maruntaiele, iar eu...eu...le dau afara recitandu-le ca pe niste bancuri seci sau poate ca pe niste povesti auzite de la oare-cine, undeva candva. E fierbinte aici. Si e trist si gol. Si nu e gol ca cineva a lasat vreun loc liber in mine ori langa mine. Si nu e gol pentru ca parjolesc. E gol pentru ca sunt goala. Pentru ca stiu ca undeva in adancul maruntaielor mele exista si cald, si frig, si vant, si ploi, si soare si nori. Si vreau si nu vreau sa le scot. Si stiu si nu stiu cum sa fac asta. Si ochii tristi si speriati ma ard. Mi-e frica de viziunea oracolului. Vazuse in viitor ochii tristi, inchisi si mici, si reci si goi. Cuvinte. Vorbe. Nimicuri. Atat de suficiente. Invata-ma sa te las sa ma inveti sa iubesc. Deschide ochii si arata-mi calea cu ei. Cu tristetea lor de acum. Nu cu goliciunea si raceala de atunci. Nu ma lasa sa te las sa arzi ca mine. Ajuta-ma sa gasesc calea spre iertare. Arata-mi frumusetea ochilor tai atunci cand zambesc. Vorbeste-mi nimicuri adietoare. Si iarta-ma!