luni, 4 februarie 2013

Flacari

Flacari ies din mine. Flacari de rau, de neingaduinta,de nesabuinta, de tristete, de lipsa de iubire , de rau, de tristete de rau, de frica de rau, de frica de ne-simtire. Iadul meu. Urat si trist si gol si lipsit de sens si nici macar nu doare. Doar arde. Pe dinauntru si pe dinafara. Si ochi tristi si speriati ma privesc si nici nu stiu ce sa-mi spuna. Atat amar de timp de cand traiesc parjoliti de flacarile mele, si habar n-au ca nu e peste tot asa. Ca afara adie vantul, uneori e ger sau canicula, sau uneori raze blande de soare te pot mangaia. Ehee!! Eu am simtit asta candva. Amintirea ma bantuie si ma doare. N-am invatat nimic din tot ce stiu. S-au bagat toate in mine si stau acolo, inaplicabil de cuminti si de neatins. Imi zagandare din cand in cand maruntaiele, iar eu...eu...le dau afara recitandu-le ca pe niste bancuri seci sau poate ca pe niste povesti auzite de la oare-cine, undeva candva. E fierbinte aici. Si e trist si gol. Si nu e gol ca cineva a lasat vreun loc liber in mine ori langa mine. Si nu e gol pentru ca parjolesc. E gol pentru ca sunt goala. Pentru ca stiu ca undeva in adancul maruntaielor mele exista si cald, si frig, si vant, si ploi, si soare si nori. Si vreau si nu vreau sa le scot. Si stiu si nu stiu cum sa fac asta. Si ochii tristi si speriati ma ard. Mi-e frica de viziunea oracolului. Vazuse in viitor ochii tristi, inchisi si mici, si reci si goi. Cuvinte. Vorbe. Nimicuri. Atat de suficiente. Invata-ma sa te las sa ma inveti sa iubesc. Deschide ochii si arata-mi calea cu ei. Cu tristetea lor de acum. Nu cu goliciunea si raceala de atunci. Nu ma lasa sa te las sa arzi ca mine. Ajuta-ma sa gasesc calea spre iertare. Arata-mi frumusetea ochilor tai atunci cand zambesc. Vorbeste-mi nimicuri adietoare. Si iarta-ma!