miercuri, 15 mai 2013

Placerea nu exista in sine. Trebuie sa existe ceva care sa i se opuna ca sa poata fi simtita. Nu experimentam niciodata nimic ca esenta, ci numai prin comparatie. Vedem lumina prin comparatie cu intunericul,simtim caldura prin comparatie cu frigul, placerea prin comparatie cu durerea. Placerea este de fapt punctul de intalnire dintre o nevoie si indeplinirea ei si cu cat este mai mare nevoia, cu atat este mai mare placerea.
Atunci de ce dispare mereu placerea?

Stii cum este atunci cand iti e putin foame; incepi sa te gandesti la ce ai putea manca. Hmm ... poate un covrigel ... mda, bine, poate mai tarziu, insa foamea devine mai mare, poate ca o sa mananc vreo doi hotdog, nu ... o pizza, nu! o friptura, una mare!Atunci cand vine in sfarsit momentul cinei ai putea sa mananci o friptura asa de mare Prima inghititura este extaz pur, a doua este minunata, urmatoarea este buna, urmatoarea ok, urmatoarea este ... ce este ... urmatoarea inghititura este ... nu, va rog, nu mai vreau, inca o inghititura si o sa imi fie rau! - nevoia s-a micsorat, nu se mai situeaza de partea opusa a fripturii si acum placerea nu poate fi resimtita deloc caci nevoia a fost eliminata.
Toate acestea se intampla pentru ca noi incercam sa ne multumim numai pe noi insine si acest fel de dorinta egoista este ceea ce face in ultima instanta experienta umana limitata si fizica - pentru ca nevoile noastre proprii sunt mici si limitate si nu pot fi niciodata satisfacute. Si totusi ne gasim in situatia de a ne dori placerea de durata si simtim ca ea trebuie sa existe cumva ... insa pentru a simti asta, mai intai avem nevoie de o dorinta nelimitata, care se extinde mereu si care aduce cu sine o implinire fara margini. Pentru a realiza aceasta, trebuie sa cautam placerea in implinirea celorlalti. Dorinta aceasta de a darui este o dorinta spirituala si a-i simti gustul odata, este mai presus decat toate placerile egoiste pe care le-au simtit vreodata toate creaturile in tot parcursul timpului, caci este o placere care nu e resimtita in nevoile noastre minore si subiective, ci in tot. Nu exista limita a acestei dorinte si nu exista capat al placerii care vine din aceasta nevoie.
Hai sa ne despartim la un moment dat, in functie de credintele si unghiurile din care privim viata si totul inconjurator. Hai sa ne rasfiram si la un moment dat sa ne adunam ciob cu ciob incercand sa recompunem vasul din care ne-am spart.
Nevoia de concret, nu este oare doar nevoia de odihna a mintii, nu este oare asumarea neintelegerii? Nevoia de concret nu este oare banalul in care ne-am afundat, pe masura ce ne incarcam viata cu fapte, gesturi, vorbe, lipsite de consistenta, de efemerisme. NImic memorabil nu mai iese din noi. Nu mai incercam sa aflam, ci lasam pe altii sa afle pentru noi.
Totul este posibil! Dar pentru ca sa cuceresti posibilul, trebuie sa tinzi spre imposibil. E o chestiune de perceptie, de unghi, de dimensiune, in care poti face asta.