duminică, 28 decembrie 2014

Permanenţă

Planul permanenței. În vax-Albina de situații şi irosiri de energii, în zdrumicături de pasiuni principiale cu durată de viaţă, evident redusă(de la zdrumicătură), între coșuri de rufe, coșuri de cumpăraturi şi apoi coșuri pe fața adolescentului din dotare, există un plan. Atât de existențial, că e un fâs-banal.
Cum să renunți şi ferească Dumnezeu să-ţi faci plan de rezervă, când ai atât de multe coșuri pline?!
Permanența E o însușire a unui lucru care durează fără întrerupere(calitate)-zice dex-ul.
Planul E un proiect elaborat cu anticipare, cuprinzând o suită ordonată de operații destinate să ducă la atingerea unui scop. -tot dex-ul zice.

Ei! Aici m-am încețoșat.
Adică nu e atunci când duci coșul, în virtutea inerției, atunci când i-ai șlefuit atât de bine mânerul, că parcă altul mai bun n-ai putea găsi în veci? Nu e atunci??? Nu e atunci când vinereşti tequile cu pretenderii asociaţi? Nu e atunci când oralizezi platitudini matinale? NU e atunci când repetat te trezeşti dimineaţa? Nu e ca un plan de permanenţă?

Aşadar Permanenţa este un lucru neîntrerupt.
N-am cunoscut neîntreruperea niciodată. O singură stare bănuiesc că deţine această calitate.
Planul, cel care duce la atingerea unui scop, poate fi nemijlocit, terminat, prin abandon. Adică îndeplinirea permanenţei, prin nepermanenţă.
Aşadar, am concluzionat după nişte zile de rumegare, de aprofundare, de feliere şi desfeliere, de despicare şi revelaţii:
Planul permanentei, nu poate fi desavarsit decât aşa.
Restul? Situaţii cu irosiri de energii, pasiuni principiale cu durată de viaţă redusă. Un fâs-banal. Autoamăgiri pe bază de sclipiri de zâmbete'n tablouri. Prototip autoproiectat de hapines, pe nişte pereţi acromatici.
Supra-apreciată e zbaterea de a stabili, rostul de fi.
Rămasul, e bun, atâta timp cât e bun. Iar bunul, e relativizat, de fapte repetabile, premeditate şi neîntamplătoare.
Plecarea, nu-i decât o dispariţie din ecosistem, a unei culori estompate.
Ea, plecarea, nu-i cu culpa şi vinovaţi, e pentru a reuşi într-un final, PLANUL PERMANENŢEI.

vineri, 26 decembrie 2014

Oracol

Mi-e dorul lelii.
Îmi rumeg gândurile fredonându-mi în gând, obsedant, colindă de Crăciun.
Nu ştiu să definesc sau să comprim într-o paradigmă, mişcarea tectonică ce-mi asamblează haotic, Haosul.
Încurcătoare psihoză. Era o ordine odată, pe fiecare felie. Sclipea non-sensul cel organizat, orbind obscuritatea neamalgamului ce sunt.
Nu-i poezie, în lipsa de visare de sub hote sau de sub brazii kitchos împodobiţi.
E ca într-o fabulă cu final neaşteptat şi demoralizator pentru personjele vizate.
Joaca de-a Ăl mai mare, ce-ţi stoarce ficatul prin pori şi inima prin gene, e antrenată, solicitantă şi obositoare.
E ceaţă-n febră. E degradant să bâigui. E mişcător până la lacrimi, balansul dintre lumi.
S-a dus dualitatea. S-a penetrat cu crezul că singurul de-i demon, e ăla care-nvinge învinsul. Învinsul se pradă autoironic de fiecare fărmă de omenie.
Îşi lasă doar uitarea. Şi neiubirea.
E ca şi cum te mişti doar matematic şi fără sentimente, pe bituri micinoase, în vuiet de furtună.
N-ai cum să înţelegi în limitarea ta riglată, ce neplictisitor e-n Haos.
Te umfli, te faci mare şi lesne, încet-încet, atât de neîncăpător în lumea mea.
Eşti gol. Şi totusi atat de imbracat, în toate hainele ce crezi că-ţi pot acoperi păcatul, de-a fi coexistat miraculos, contemporan cu ideea de-a fi.

Milfy II

Când îti faci o oraţie singur, adicătelea îţi povesteşti ţie, diverse istorioare cu care prânzeşti Crăciunuri şi Sfinţii lui adiacenţi.
Atunci mimezi că înţelegi babilonia aşternută de tine şi de sclipioşii cu beteală.
Atunci când îţi respiri propriul aer, până te laşi fără el şi te sufoci asmatic.
Prea multă culoare îţi pui pe cenusa din cap. Vinovăţii cu Merry Christmas în corason.
Şi ce? Nu tot 24 de ore scurte are ziua?
Prin vene, nu-ţi curge zbătut acelaşi flux sangvin?
Ei, gata! M-am aşezat banal la masa-mi de sărbatoare şi-mi sudui silenţios-neelegant, slănina cu ceapă roşie, pe care o amestec, într-o esenţa de parfum, cu zilnice oraţii, solitare şi false.
Mi-e dragă sihăstria din vorba mea amăgitoare. Premeditată.
Să lăudăm aşadară, prietenia de sine cu sine; să proiectăm laudativ, minuni prieteneşti, ce prelungesc delirul de-a crede, c-ai împărţit cuvântul.
Nu-i timp. E iarnă. Febril-apăsătoare, pe frunte şi în creştet de cap.
E ceasul 39, şi mai amâni un pic, măcar până la şi jumate, oraţia de unul singur.
Un Milfy scurt.

duminică, 23 noiembrie 2014

Oxidant


În seara aceea, îmi prindeam magneţi în par
atât de metalizate îmi erau gândurile.
Orbecăiam în mintea mea, zgâriindu-mă sâcâitor, rece şi obsesiv.
pedepsitor.
Cu toleranţa autoimpusă, văd mascarada ipocrită,
un du-te vino legănat.
Şi-mi scârţâie crusta mea armură,
de inutilitatea voastră.
Şi nu vă las, de-ar fi să mor.
Să-mi fiţi voi torturaţi de vină!
Că, n-aţi văzut cât de frumos
M-am stilizat,
cu gene false şi nasuri roşii
Şi v-am iertat şi v-am îngăduit
Cu dulci şi calde şi iertătoare cuvinte.
În după amiaza aia,
M-am irosit, uitându-mă la mine
Oglindindu-mi imperfecţiunea
În inutilitatea voastră premeditată.
În dimineaţa aia
Mi-aţi rostogolit grămezi de rouă
Ruginindu-mă.
Învăţătură de minte să-mi fie.


joi, 6 noiembrie 2014

Test

Du-mă în palatul vânturilor şi lăsă-mă o clipă 
Împrăștie-mă invizibil acolo
Şi pleacă! 
Calcă vânturile toate, viteaz şi temerar!
Lupta-te cu fiecare în parte,
să pleci!

Dori doar secundar şi nectaric miime de secundă, după mine
Ridică-ţi ochii şi uită-mă lipită de zare. 
Acolo-ți sunt : Liniară şi infinită
Coboară-ţi-i şi scurge-mă nisip printre degete
Alunecă-mă şi uită-mă, miime de secundă într-un secol
Caută-mă apoi, în ridul din colțul drept al ochiului râzând 
Împraştie-mă soare,
din amintiri. 

marți, 9 septembrie 2014

VIII

Pavlov și reflexul lui îmi crează în noapte corelări necorelante.
Nimic magic în noaptea asta.
Nimic magic, nici în noaptea de ieri.
Magia-i între clipe. Nepierdute. Împărtășite prin neimpărtășanie.
Acolo-i şi Pavlovul. Salivez de dorul magiei inexplicabile dintre clipele dintre nopți, ce mă vor fericită.
Sunt fericită că în bucla mea se perpendicularizează, în câte o clipă, axa cuspidă dintr-o Lactee paralelă.
Mă dor al naibii de tare genunchii atunci când se întrepătrund. Durează doar o clipă. Hm! E o durere de care mi se face dor imediat ce pleacă.
Ooo! Cât de frumoasă-i încercarea de a fi.
În netimpul ăsta paralel, în buclele şi pe toate axele astronomice, măsor cu precizie clipele. Da, clipele sunt zilele noastre. Zilele sunt săptămâni, iar săptămânile luni. Lunile-ani. Şi uite aşa în indexul de gradare al durerii, durerea de o clipă, e lungă, acută şi sus. În cel de gradare al fericirii, fericirea durează ani lumină.
Da! În cel mai frumos şi simplu şi profund-complicat înţeles. Limpede şi longeviv.

marți, 2 septembrie 2014

VII

Azi pot să plâng pentru că am lăsat să mă doară. Am lăsat ghețari întregi să-mi intre în carne, și lavă încinsă să-mi intre în sânge. 
Bula mea azi face fâs. M-am devidat și-am practicat omeneasca suduială, de om neputincios și pe alocuri trist. 
E călătoria pe care mi-o asum azi, lăsându-mă aruncată în toate douășpatru de catralioane de colțuri ale sferei mele. 
Azi vreau să-mi violez obrajii cu lacrimi, să las pe fondul de ten, cărări soioase, apoi să-mi fac un selfie, cu colțurile gurii lăsate și nasul roșu'. 
Mai am câteva ore, puține, din azi, și nu'nțeleg de unde deshidratarea asta. 
Am răvășit aproape 2 litri de cola, mi-am invocat tenebrele, mi-am destupat toate croșeele în ficați și am lăsat vântoasele să-mi vâjie capul. 
Degeaba! Nu-i ochi să vrea să plouă!
Azi plou noiane de deochiuri prietenești, plou nedescântări de mamă, ieșită la pensie, cu atribut cu tot, azi plou trădări, minciuni, mitocănii și frivolități de felinar. Și-o fac pe dinăuntru, că dinafară-i neîncăpător de negru. Atât de negru că și o ploaie smolită ca a mea se-nfricosează. 
Azi pot să plâng, pentru că am lăsat să doară. 
Da' nu vreau să îmi accelerez particulele și să-mi duc destinul zombi, pe dinafară.

joi, 28 august 2014

Datată

Incoincidență de caracter. Sau poate o coincidență temporară. Fizic brevetată, atestată documentar de-un document perisabil.
Documentele sunt perisabile, oricât le-ai tăinui în sertare etașate, oricât le-ai îndosaria ordonat.
Da' cine se gândește la efemeritatea lor, când îți suflă vânt de vară printre coapse? Când bate din aripi în incinta stomacului, fluture rebel și neastâmpărat?
Pot privi neconcordanţele din multe unghiuri. Pot vedea dintr-un unghi, cum curge moloz din crăpăturile zidurilor mele. S-au stricat multe, au trosnit geamuri, s-au fisurat tencuielile depozitate una peste alta peste alta, în ani. Citadela s-a sfărâmat. Te îngrozeşti făcând inventarul pagubelor doar dintr-o clipire.
Din alt unghi, îţi este clar conturată în cap, ideea detonării fortăreţei. Ştii că n-ai să mai poţi mirosi aer închis şi vechi, luminile interioarelor se'ntunecă şi calificarea, mai dăunazi brevetată trebuie echivalată după o lege înnoită.
Sunt locuri totuşi, unde punctele necoincise, se întâlnesc, dincolo de cercul închis al regulilor şi al normalului banal. În locul în care s-au marcat începuturi din ce în ce mai crescătoare. Se întâlnesc apoi reflexiv, în punctul Tantra, ăla de-ţi aminteşte de comuniunea clipei cu eternitatea şi a fiinţei cu nefiinţa.
Covârşitor înţeleg că drumul ăsta lin ce dez-curge în faţa mea, nu doare, pentru că mi l-am chemat, din fiinţa adâncului meu, şi merit să-l port aşteptând, fără să ştiu, uniunea cu mine. Nebrevetantă.

IV

Geană cu geană se întrepătrunde , ca într-un somn ahtiat după vise bizare, cuvântul ce-l naști în mine, însămânțându-l direct în cortex. Îl înrădăcinezi acolo și îi torni apă la moară, să crească, afară și înăuntru, și...și nu e simplu. Nu-l pot alege pe ăla potrivitul să-l las să-mi bântuie creierul și să mi-l manipuleze împăcătuindu-l.
Îmi bălăngăn insomniile Într-un spațiu mic, neaerisit și ambiguu. Nu mi-e teamă de nedeschiderea lui, că eu mă intimizez repede, chiar și cu spațiile închise. Nu mi-e teamă de nici de-un vănt ce-o fi să bată prin știu eu ce crăpătură. Nu mă tem de reparații. Bat cuie.




sâmbătă, 23 august 2014

Infinituri

S-au chinuit copacii să-şi cadă frunzele. C-au zis ei, că în frunze-i viaţă, şi unde-i viaţă, le doare. S-au înșelat tăcând şi suportându-şi secularele păcate. Crezând că autoliniştea e o armură sau un antidot la ploile avide de păcat.
(......)
S-au chinuit şi muşeţelurile din râpi, să-şi facă cunoscuta mărimea, în micimea lor, să-şi spună povestea culorii lor şi leacul ce l-ar avea , de rană.
S-a chinuit pământul să se usuce, s-a însetat şi şi-a gonit tulpinile din el sperând să-i moară râdacinile înnodate.
Întotdeauna or să fie Paparude ce-or să invoce ploaia. Şi ploaia va ploua, ca o ploaie. Mărunt şi leneş or vioi şi grandios.
Şi va uda perechi de ochi ce plâng de unii singuri şi cred ei, că-i vitejeşte, aşa să plângi.
Dar, s-a înnobilat cu silenţiozitatea neminciunii şi a crezut că tăinuirea îi va păzi gândul pierdut şi neiertat de a fi putut vreodată-n viaţă să fi trăit.

Că matematic, infinitate există între 0 si 1 şi apoi între 0 şi 2 şi între 0 şi infinit. Şi apreciază atunci, infinitatea, într-una mai mare sau mai mică, de vrei. Sau bucură-te de infinitatea minutului în care nu plouă, aia în care 0,01 nimeni , îţi înțelege muşeţelurile, în care neminciuna se strecoară cu-n leşinat suflu în rădăcina. Şi-nfrunzeşte-te!
Alege-ţi infinitul preferat ori lăsă-te ales de el, oricât o fi de lung, tot un infinit este.
Dorurile nu dor, doar seamănă-n oglindă a durere, atunci când picură vreun ochi.
Iertarea nu-nverzeşte sau naşte alte frunze, doar subsistă colateral, păstrând loc altor infinituri de iertări ce or să vină.
Mă dezoblig să-mi sec pământul, să-mi spun povestea leacului, fără cuvinte, să-mi mântui frunzele într-un acces de exces.
Mă mistui curgând în mine adevăr, sperând ca infinitul meu să mă găsească pregătită, de viaţă.


duminică, 17 august 2014

În-punctat


N-am timp! "destul de suficient" să te iubesc, mai mult decât o fac. Mi-am concediat toate regretele ce-mi scurgeau minute în sir cu lacrimi de milă de sine, şi nedeterminat, mi-am angajat neprofesioniste şi necalificate simţuri adormite.
N-am timp să îţi explic că te iubesc banal şi simplu, cu puls total nespectaculos şi uneori fără putinţă de vorbe. Din acelaşi loc.
Nu văd vreun sens prin care mi-aş scoate banala mea simţire, pe o tarabă'n bâlci. Nu văd de ce ar fi impresionantă trăirea mea, de-aş învârti-o în arculeţe în jurul degetului.
Nu văd cu ochii tăi şi nici măcar nu simt cu tăcerea ta. N-am timp "destul de suficient" să te iubesc pe tine cu hohote. Mi le-am oprit atunci când ai căzut din mine şi nu ai vrut să te ridici. Atunci am zis eu: ssst!
Nu pierde vorbe sau timp. N-am calitatea de te ierta că taci dar nici nu vreau a asculta rugi de iertare pe tonuri diferite.
Pentru că timpul trece în acelaşi sens cu paşii, indiferent pe unde ei calcă.
Pentru că minutul în care n-ai înţeles cât de om eşti şi cât de frumos îţi şade să ştii că poţi să urci chiar şi în timp ce cobori, minutul acela pierdut, îl poţi relua spre reparaţii în alt timp şi cu alt pas.
Pentru că regretul te pierde şi te opreşte.
Înveţi. De frică şi cu frică. De viaţă, de moarte, de dependenţă de puseuri de adrenalină în urcări şi suflet în gât în coborâri. Şi dacă nu faci asta astăzi, nu-i nimic. O să vrei, poate să te revizuieşti mâine. Şi-ai să-ţi asumi cu umilinţă, defectul de a fi om. Şi poate că ai să-nţelegi că dacă înţelegi şi timpul şi nepierderea lui, n-o să mai pierzi cuvinte obosite şi rostuite mult prea la locul lor.
DE AIA!

Ce poate fi mai simplu, decât să te trezeşti fiind, gândind, rostind, păşind - pur şi simplu?


marți, 12 august 2014

Sminteala-MI


Curaj vs regret.
Milioane de ne-uri uitate în milioane de cartuşe nepocnite, pentru că au fost oprite la timp.
Timp neprisosit.
Vreri şi ne-voiri.
Circumcizie pentru înjurături igienice şi vasectomii pentru a nu le repeta. Nu de alta, dar e plictisitor.
Leni. Anevoi voioase înscrise în capitole neaşteptat de lungi şi determinat de scurte.
Subit!
O cale lungă de ţopăire printre coloratele şi pe alocuri parfumatele-petalizatele floricele şi subită totuşi ţinând cont de aşteptările de prelungire înmiresmată: Forever. Hă!
Ce-ai frate?! Nimic nu-i forever. Îi perisabil tot, şi se împute dacă nu e împrospătat.
Aşadar, parfum de petale sau miresme de floricele pe câmpii, se fâsâie(de la a fâsâi-fâs), pentru că trebuie, da, trebuie reînoite. Nu cu prim ajutor, resuscitare, de astea. Să moară, deci , dacă le vine! Să lase golul, Gol, să intre alt miros sau nepătrunsă ce aşteaptă la rând. Nu??
Wow! Nespecializată în coerenţă.
Sminteala-mi surzeşte regretul de a nu fi făcut vreodată, vreo banală făcută.
Orbită-s în smiteala-mi de a nu fi văzut, traseul, ce bine era delimitat, şi m-am deconturat. Şi culmea, că te-ai simţit deconturat şi tu, şi m-am trezit acuzată că-s o mâzgâlitoare ce-am vrut ce tu n-ai vrut!
Zi-mi dacă tu vreodată te-ai aşteptat să fiu eu altfel decât o răvăşită mânuitoare de penson?

sâmbătă, 9 august 2014

ODĂ-MI




I know I’m a vicious woman.
Fumez şi beau cola în loc de apa, îmi exagerez raţia de cafea şi odată pe săptămână beau tequila.
Citesc şi scriu, ascult muzică de toate felurile şi cânt foarte prost. Mă regăsesc în toate filmele, chiar şi în desene animate. Merg la teatru şi joc cărţi. Nu mint, nu ştiu să fac curat, nu-mi place oja şi sunt foarte bună prietenă cu soţul ce m-a părăsit.
Sunt ceea ce vreau, când vreau şi cum vreau.
Când mă fac mare, vreau să mă fac eu. Să-mi dau autograf pe sâni sau fese şi să mă ador cu un poster mare la capul patului.
Îmi plac frivolităţile mele şi mă încântă că reuşesc să fac săptămânal câte o boacănă.
Îmi place cum mi-am educat copilul şi-mi place să fiu un îndrumar de călătorie.
Îmi place potenţialul pe care îl am de iubi zilnic cu intensităţi diferite şi neplictisitoare, şi-mi place că mă descopăr la verificare, mai deşteaptă.
Sunt recunoscătoare şi am simţul ridicolului.
Potenţez iubire către toate respiratoarele, până le descopăr un punct slab, pe care să nu-l suport: Prostia, neasumarea, "să moară capra vecinului" şi minciuna.
Nu vreau nici o secundă să-mi pierd timpul pentru a face pe cineva să mă înţeleagă şi nu vreau să explic sau să povestesc cuiva că şi eu plâng sau râd. Funcţionez omeneşte doar că un pic mai mişto,pentru că eu, zilnic, învăţ.
Masochist-social, îmi place să fiu judecată. Asta îmi rarefiaza tumultul de individualitaţi de prin-prejurul meu.
Îmi place să fiu privită de(cu) indulgenţa prostului care pare a şti ce-i dincolo şi îmi place superioritatea pe care o simt când îi descopăr.
Şi-mi mai plac o grămadă de chestii, fcors, neconforme social. Dar, îmi place să mă opresc înainte de a înţelege cineva ceva, şi să mă amuz ulterior de prostiile înşirate.
Tu când vei fi mare......? 




vineri, 8 august 2014

A nu-ţi propune


N-o să-mi propun. Nici mintea-mi n-o să mai încerce să cerceteze înşiruitele taine ce le păşeşti în faţa ei. O să mă mişc încet şi negălăgios obţinându-mi fiorii din neprevăzutele şi neprogramatele întâmplări.
Atât o să-mi permit : să respir. Ce-o fi. Că-i toxic şi rarefiat, că-i aer puternic de munte, ameţitor şi învăluitor. N-o să-mi propun. L-oi respira şi oi vedea eu ce-o fi pe după.
Şi cred că pot să îmi permit să n-am habar de orişice şi cred că pot să îmi asum culoarea ce mi-o dai tu, azi.
Am încercat, încercuind să-ţi mânui pensula pe mine, gândind c-aş fi mai elegantă şi mai frumoasă de aş puncta un pic de alb pe’acolo, un pic de roz pe dincolo, un pic de verde înăuntru. Şi te-am văzut uşor surprins, şi n-aş putea spune c-am înţeles atunci, de ce. Doar când am reuşit să-mi duc un singur pas înapoi , am priceput.
Da! De una singură am reuşit să-mi distorsionez imaginea. Eu cu punctele mele, albe, roz şi verzi? Ce m-o fi apucat?
Te las pe tine Păpuşar, să-mi mânui aţele, şi de mi le-ai încâlci, le-om descurca. De-om vrea. Şi răni de-oi face pe vreundeva mi le-om pansa. Sau nu.
Nu ştiu exact care ar putea fi momentul în care m-oi hotărî să intervin. Nu ştiu. Că nu-mi propun. Doar stau privindu-te, cu gura căscată, ce talentat eşti când creezi din nimic, intenţii de fericire. Nu aşa se zice, că-i mult mai importantă călătoria decât destinaţia?
Să călătoresc dară, că o păpuşă, făr' să-mi propun, făr' să punctez.
Să-mi fiu destinatar şi să te las să pleci spre alte marionete, pregătite de ducă.
Să mă aşez rememorând tot drumul şi toată bucuria de-a fi plutit c-un pic de ajutor, de a mă fi încâlcit rănindu-mă cu exaltare, de-a nu mă fi odihnit, o clipă, măcar.

miercuri, 6 august 2014

Furtuna


M-am lipit cu tot spatele, de colţul rotund al cortului, mi-am încordat corpul la 90 de grade, mi-am înţepenit picioarele şi-am spus din glas şi din priviri, că eu de acolo nu plec.
Eram conştientă de iminenta furtună ce stătea să se abată la capatul ăla de lume, de pericolele ce ne-ar fi putut surprinde, total nepregătiţi.
Dar totuşi, nu-nţelegeam unde erau acei oameni curajoşi de acum doua ore? Cu ei făceam tumbe prin nisip, piramide prin apă aruncându-ne inconştient în cap, scufundări în mâl şi căţărări în copaci. Unde dispăruseră poeţii viteji ce păreau însetaţi de aventura şi neprevăzut doar pentru un banal vers?
- E doar o furtună, oameni buni! O să plouă cu... APĂ! O să ne ude, poate, rău, şi-om face un guturai, cel mult. Poate vom rămâne o zi în plus şi hrana ne e pe terminate. Poate! Dar suntem împreună! Frumoşi şi plini de idei şi veselie! Nu?? Nu aşa ne fu vorba? Sau poate că nu ştiam ce sens au toate spusele noastre?! Nu ne-am gândit cât şi ce ar trebui să acopere, UNIUNEA NOASTRA.
Îi priveam rând pe rând, pe fiecare în parte, cerând cu disperare o explicaţie. Răspunsul ce-l primeam era năucitor.
- Te comporţi ca un copil răsfăţat! Ne pierdem timpul cu tine şi prostiile tale.
Ea, se uita la mine, ferindu-şi ridicarea de umeri, de ochii celorlalţi, acordându-mi susţinere din priviri, şi din glas şoptindu-mi: Nu pot! Sunt numai eu de partea ta!
Ah! I-am prins ochişorii trădându-mă , atunci când s-au întors de la mine, complotând hoţeste cu ei.
Celalta? Mi-a aruncat o privire glaciară şi poruncitoare, umilindu-mi dorinţa de a rămâne în Feeria mea.
Ce mult m-a durut că n-ai intrat şi tu, în cortul meu. Şi doare al naibii de tare când nu te văd nicicum. Nici nu mă cerţi, nici nu mă iei.
Cu primele picături de ploaie ce zăceau, de fapt, în mine, le-am urlat: să se ducă! Să-mi lase mie capătul ăla de lume şi colţul meu rotund. Să-mi duc atlasic şi majestuos , frumoasa-mi suferinţă, de ploaie. A mea!
Şi-odată cu răcnetul meu, s-au spart şi norii. Şi i-am lăsat atunci, pe nori, să ude, pentru că mie, amuzantă mi-era imaginea laşilor , alergând haotic prin toate părţile, înjurându-mă că le-am pierdut timpul, cu mofturi. Că şi-au pierdut costumele de baie prin copaci, sau mai ştiu eu ce, pe ştiu eu unde.
Nici cinci minute n-a durat şi s-au risipit.
Atunci mi-am dezlipit spatele de foaia cortului, mi-am descleştat mâinile şi picioarele, şi am ieşit să-mi plouă-n gură, furtună de eliberare de ei!
Dar vai! Zâmbetul mi s-a amestecat cu spaimă, atunci când l-am văzut, cum sta el zgribulit, tremurând şi nejutorat, pe sub o salcie.
Nu am simţit nici strop, nici vânt, în drumul meu spre el. Mi l-am cuprins cu braţele şi i-am forţat piciorele sa mi se alăture în adăpost.
Şi iar m-am bucurat de-a mea furtună, atunci când am înţeles din zâmbetul lui, că e acolo pentru NOI, că ploaia asta"fugăritoare", e a noastră.
Şi ne-am adunat puterile, gândind că putem fi suficient de grei, pentru ca vântul să nu ne zboare, cu tot cu cort.
Nici pic de frică sau de îndoială, că am putea ieşi altfel decât uscaţi şi odihniţi, după furtună.
Şi-am adormit grei şi îmbraţişaţi, vorbind nimicuri, atât de curajoase.
Când a sunat telefonul, era dimineaţă. Soneria lui era singurul sunet ce se mai auzea. Prin fereastra din plastic, se zăreau raze de soare.
-Alo?!
-Vin să te iau! Îmi pare rău, că am pierdut aventura de azi-noapte! Ce mişto trebuie să fi fost! Ce fac ceilalţi?
-E numai EL! Şi-a fost grozav!
-Hai, vină! Şi-n seara asta e furtună!

duminică, 3 august 2014

Crazy Bit*h



Aleg deliberat alienarea. Şi nu fac asta pentru că nu aş înţelege stupida societate, ci pentru a nu mă amesteca printre normali, normalizandu-mă mocnit şi eu.
Vreau mai degrabă să fiu înconjurată de nebuni şi antisociali, decât să fiu prinsă în tiparul majorităţii.
Nu-mi pasă şi nu vreau să ajung să-mi pese vreodată de culorile ce se poartă sezonier, de ce vârf de pantof e pe val sau ce lungime de fustă, ce tunsoare sau ce mobilă de bucătărie e în tendinţe, ce autor e cool anul ăsta sau ce piscină e frecventabilă. Urăsc audienţa şi cu cât e mai sus în box-office, rahatul promovat, cu atât mai mult nu-l vreau! Uite aşa! Pentru că sufăr de demenţa autoimpusă.
Vreau să dansez. Oricând şi oriunde. Să fiu judecată că o fac singură şi în loc de WoW! să aud ÎH!
Vreau să mă plimb în miez de noapte prin parc şi să se interpreteze.
Să lălăi în autobuz, afon, cu căştile în urechi, Depeche Mode(crezi că dacă aş lălăi frumos, ar avea alt efect?)
Vreau să iubesc complicat şi sofisticat şi nu vreau să înteleagă nimeni, iubirea mea.
Vreau să trăiesc până când cred că am ajuns suficient de departe în alienarea mea.
Eu vreau să fiu nebunul fericit!

Sandala roșie

Sandala mea roșie, doar pe piciorul meu se potrivește. 
Știi de ce? Pentru că e a mea! 
În afara faptului că e roșie, nu are nimic special. E elegantă, tocul îi e sexi(dar nu neapărat mai sexi decât al altor sandale), calapodul e numai bun pentru talpa mea și mai ales pentru câte drumuri am eu de făcut.
E a mea! Atât! Ăsta nu cred că ar trebui să fie mare lucru pentru nimeni. Am o talpă ca oricare alta, mai mult sau mai puțin bătătorita, căreia i se potrivește Sandala roșie (asta dacă ține cineva neapărat să facă o evaluare de bătături de tălpi și să le "asezoneze" Într-un top).

Pe lângă Sandala asta am și o carte. Cu multe cuvinte mi-e cartea. Uneori frecvența desfașurarii cuvintelor e copleșitoare, alteori o arde în câte un cuvânt pe oră, și ăla pufăit și martalogit. Da' nu contează pentru mine. M-am învățat cu ritmul îndrumarului meu. Știi de ce? Pentru că e Întru-totul al meu.

Am o grămadă de chestii mișto, ale mele.
Am leagăn și cercei, am pensule și stilouri, am ochelari magici de citit și de văzut lucruri. Chestii misto, ale mele.
Nu știu când le-am adunat și le-am anticariat. Nu mă gândesc nicicum la felul în care le-am dobândit.

Știi ce mai am în afară de ele? 
Am o saca măricică cu picături din ochi și din suflet, ce dă pe-afară și uneori când e cald, bolborosește gemete de evadare. Și atunci mi-e tare greu s-o stăpânesc. Da' m-am învățat cu ea. E pe tiparul meu. E a mea.

Mai am și o clepsidră cu miliarde de fire de nisip în ea. Știi tu, ce fac eu uneori în prag de somn? Le număr cu ochii, fir cu fir. E o pedeapsă pe care mi-o dau de atăția ani! Și poate că dacă aș fi reușit să aflu până acum, câte fire de nisip mă ține picătura sau încălțarea sandalei, sau cititul unei pagini din carte sau cine știe ce nefăcută de-a mea Făcută, m-aș fi oprit din număratul ăsta absurd.

Și nu-i așa că-ți pare acum Sandala mea prea mare și leagănul amețitor?! Că cerceii par cam grei pentru ale tale urechi și ochelarii's aburiți și cartea parcă-i cam proastă?

Vezi tu?! S-ar putea ca Într-o bună zi să mă satur de toate și să mă gândesc serios să mă schimb, să mă debarasez de ele. Să ți le dau ție. Pe toate. Și sacaua și clepsidra, pe lângă toate pofticioșeniile mele. 

Be patient and creative și fă-ți un parc frumos cu ale tale minuni.

marți, 29 iulie 2014

Nț nț nț

Nu prea știu să spun, să cer și știu din ce în ce mai puțin să vreau. Dorința e un filing dezamăgitor. 
Mă zbat în singurătate cu puzderie de albinuțe harnice și binevoitoare, prin stupul meu. 
Toate polenizează prin cine știe ce locuri, apoi vin de mă scurmă, mă bâzâie și mă gălagesc, mă păcălesc de o găletușă de miere, și roiesc. Și măcar de-ar roi departe! Nu! 
Se întorc iar și iar și iar, să-mi ia mierea, să mă bâzâie, și atât.
Am început să știu din ce în ce mai puțin să vreau. La naiba cu vrutu'! Vrutu' doare! Apoi doare spusu'. Apoi cerutu'. 
Și apoi decizi că e mai bine singur în stup. 
Și-mi știu albinele. Îs Împărțite în trăntori și căpușe. Le iau le pun în insectar în cutia mea cu dăunători și le scot din când în când, că mă îneacă mierea. Și le-o dau! Luați! Du-vă dracu, de înfometați!
Matca-Suprema, are să vă dea la toți! 
Și roiu! Neamuzanților!
Și n-am nevoie să spun, să cer, să vreau pentru că eu știu să știu!

duminică, 20 iulie 2014

KIBUTZ



Eu mi-am crescut liana asta, în seră, la poalele vulcanului. Bine ticluit îmi fu planul de întrebuinţare. Dar l-am uitat ulterior.
Aş vrea să cred că ăsta e copacul ce am ales să-l caţăr, cu ajutorul ei.
M-am speriat de înălţimea lui, atunci când l-am văzut întâia dată, dar temerar m-am aşezat la rădăcină voind să-i aflu insensibilitatea ce mi-aş dori să i-o ating.
M-am îmbinat perfect, zic eu, cu a mea liană, şi am suflat cu ea, la rădăcină, aşa de intimdare, un suflu fraged şi umed şi uşor şăgalnic. Când aruncai privirea, spre vârf zării cum frunzele se arcuiau văratec.
Şi am mers mai sus, eu cu liana mea, fixând cu privirea un mugur de lumină, mijind în vârf, de printre frunze. Şi-am încolătăcit tulpina până la prima creangă, extaziată fiind, de verdele ce arcuia în faţa mea.
Şi am uitat în urmă, mulţimi de cioturi, pulsând şi aşteptând calmarea lianei mele reci.
Şi am luat-o înapoi. Un du-te-vino încercuit şi înşerpuit, perfect într-un final şi atât de imperfect de chinuitor. Mă ierţi, copacule?
Şi vine ploaia. Vulcanică. Îmi picură câte un strop înfierbântându-mă şi agitându-mă şi zăpăcindu-mă. Şi iar fugii spre vârf, spre mugurele ce țanțoș mă aștepta, şi iar uitai mulțimi de cioturi în urma mea. Şi ca-ntr-un sprint emoţionat de pocnetul pistolului de start, haotic înfăşuram din nou c'un du-te-vino ameţitor.
Şi am căzut epuizată la poalele copacului, si am privit liana abandonată, cum stă ea împletită acoperindu-i verdele, păzindu-l de furia vulcanului.
Şi am rămas acolo. Degeaba încercam a mă mişca. Furtuni de lavă se prăvăleau pe mine. Şi am închis ochii, în aşteptare, sperând să fiu salvată şi eu, ca şi copacul, de liana mea.
Ce-mi place treaba asta cu scriitura. Că pot a-ţi explica cu roz-detaliu, lumini şi umbre, şi tu să înţelegi. Cum nu?! Că despre asta am vrut să zic.
Poveste mea nu-ncepe cu a fost odată. C-o să mai fie, că i prea mişto, şi nu vreau să cobesc. Ferească!
Evenimente naturale, cu plante căţărătoare, copaci bătrâni şi adormiţi şi cu vulcani erupători, sunt rare. Ştiu. Doar atunci când pui povestea în ştiu eu ce parcare sau în vreun autobuz. Abia atunci se schimbă frumosul incredibil într-un credibil mult prea banal.




Feerie



La marginea nopţii cuvintele nu mai dor. Se-nvăluie în asfinţitul soarelui şi se îmbălsămează cu miresme, poate amăgitoare.
Şi nu te poartă nicăieri altundeva, decât acolo unde eşti. Aici. Unde lumina nu-ţi e de trebuinţa să vezi ceea ce ştii. Aici. Unde tristeţile nu au pătruns vreodată, că nu e loc de ele. Nu că n-ar fi lacrimă sau frison de durere, doar că şi-au luat atât de bine loc prin firele de iarbă şi razele de lună, că nu mai ştiu durerea dacă doare, frisonul dacă-i rece şi frig.
S-au întrepătruns atât de analgezic, cu-atâta sens, că nici un zgomot îndepărtat şi infricosător, de întuneric mort, nu le perturbă aşezarea, perfectă, de margine de noapte.
Vreo câţiva de greieri, cuminţi, într-un cor pe patru voci, îmi murmură, a capella, o legănare cunoscută.
Un pumn de licurici mi s-au îngrămadit sub ceafă în încercarea de a mă lumina.
Mă văd. Şi nu mă simt. Nu-i timp de simţiri.
Letargic ador acest final de noapte şi început de nicăieri.
Sunt. Şi nu respir, doar murmur şi-ncerc să nu înving cu fericirea mea corul de greieri şi lumini de licurici.




marți, 15 iulie 2014

Milfy

Cu tine de mine şi de tine 
Așa'mi ploua ntr-o vagă dimineața şi zic că-i  vagă, că numai dimineața nu era.
Era vreo  unu, pe l'amiaza, când m-am trezit cu'n gângurit în cap, şi te găsii sub perna mea, să ţi-l şoptesc.
Şi n-ai dat importanţă  contrastului dintre sunete şi ridul de la ochi. Ai zis şi tu la fel ca mine.
Așa netoti eram în dimineața aia, sau ce era- un început de zi, așa de nebanali şi leneşi în a articula cuvântul.
Cuvântul ăla de-l dă pe om jos dintr-un pat ce nu-i prea pat. Fânos-bucolic şi nesimţitor, pe șale şi pe coapse şi sub cap, la ceafă.
Nimic de nedescris doar de îngânat nătâng şi gângurit.
Nu vreau a mă trezi! Dă-mi pace o oră, atât măcar mai dă-mi, să dorm.
Să mă ador cu somnul între mulțimi de-atâtea vise neterminate sau brusc sfârșite de pe mijloc.
Şi apoi mai dă-mi încă o ora să-ţi zic că m-am trezit şi dragă mi-e trezirea în perne moi şi pijamale reci. 
P'urmă o să mă înfăsor, să-ţi fac pe plac, în mantia lumească, şi-o să mă joc de-a omul viu şi deşteptat în zori de zi. Şi nimeni n-o să ştie, c'a fost de fapt în jur de unu pe l'amiază, trezirea mea.

Simplu

Pe la o margine de lume, să fi fost pe la vreo două și ceva, pe'o bancă scorojită de vremi, m-am așezat cu gândul să-mi curentez trupul, cu lumina soarelui ce-și străpungea razele printre frunzele copacilor.
Nimic nu mă mișcă mai mult decât verdele în contact cu mine.
Îl conștientizez în dinăuntrurile mele.
Spasticizez, cu el, vibrații non apatice. 
Mi-mprăștii celulă cu celulă prin aerul coclit de după-masă de Iulie.
Mă-namorez de fiecare floare, de fiecare frunză, și-mi termin contopirea cu supremă voluptate, și trec spre iarbă și iar pe flori și iar pe frunze.
Mă birui, lovindu-mă de caldarâm, cu o plăcere frenetică, de om învins de-atâta șansă de verde viu, de viu și verde.
Culorile organice stârnite-n mine, de căzătură, mă levitează, pansându-mă-napoi cu iarba și florile și frunzele și soarele. 
Și mi-e o liniște gălăgioasă prin fiecare por, și mi-e o lene de plecat de'acolo, și mi-e grozav de bine-n mine. Pe caldarâm. Și levitând împreunându-mă, o dată și încă o dată, cu fiecare floare, cu fiecare frunză, neobosind.

luni, 14 iulie 2014

Hai Pa


N-a coborât. Nici nu mai știu care-i starea de fapt.
Nu-i nici aici, iar eu cu siguranță, Acolo Nu-s.
E doar o ducere. Spre stele. Sau cu intonații de intenții, spre prafuri de stele. Așa-mi zic EI.
I-o învelire. Sau ce știu eu??
N-aș vrea să cred că EU dețin același  plus magnetic, ce vrea a mi-i împinge. N-aș vrea să cred nimic.
Doar văd un cerc din ce în ce mai plin de mine. Eu sunt în toate colțurile lui. Și-n mijloc.
Mă duc și eu. Și m-aș tot duce. Acolo unde soarele reflectă în iarba, dorințe verzi și iubiri devascularizate.
Eu știu că nu-i de stele acolo. Nu-i cu sclipiri și străluciri.
Acolo clorofila ia locul sângelui, ce pic cu pic, s-a scurs, cât m-am vampirizat și demagnetizat de una singură. Așa îmi e dorința. Aș vrea să-mi fiu, acolo, tulpina nufarului. Că-i nouă mie și nouă vreau să-mi fiu și eu. Cu tine.
N-ai coborât. Dar o să pleci, iar eu am să-mi păstrez iubirea în ultima mea picatură de roșu. Să-i dau sinuozitate fotosintezei. Cu tine.
Hai, PA!

sâmbătă, 12 iulie 2014

Wall in my head



It's not enough, îmi zise el . Mai merge şi un pic piper şi încă puţintică sare.
Uf, gem sub povara neputinţei de a mă ajunge acolo unde poate, nu mi-e locul. Şi e frustrant că vezi şi ştii ce mi-e de trebuinţă.
Hm, şi e uşor când plănui drumul spre dicolo-ul tău. Picioarele-ţi sunt very good friends, în vis. Iar gura-ţi turuie plenitudini. În vis. Ok, beibi In my dream!
Maybe tomorow, când voi deschide ochii, îmi sclipăre inoxul tău prin ei şi văd şi eu ce vezi şi tu.
Acum mi-adulmec neputinţa de-a mă răzbate, şi mă'ntovărăşesc cu ea.
Mi-e drag de mine neajutorată. Îmi umplu inima de duioşie vazându-mă atât de inocentă.
Hm, cum calc şi cum le zic! Cum bâigui drăgălaş, sunete aproape mute.
Şi'nchid ochii, în fuga mea prin minele ăsta stupid de dulce. Mă'nlănţui iaraşi eu cu mine, şi-mi zic: că lasă! că mâine!
Şi'adorm.
Aşa mi-ai zis, să dorm. Să dorm şi să m-adorm, să pot să mă ador în visul meu frumos. Măcar acolo. Măcar tudei.

miercuri, 9 iulie 2014

Crash Boom Bang


Băi frate, când te doare, bubuie inima în tine. Şi te scurmă şi te roade şi-ţi fute tot circuitul ce l-ai închis, odată cu cercul.
Nu-mi ştiu motivele pentru care am lăsat să intre păsarea asta în nepăsarea mea. Poate pentru că era pretinsă, nepăsarea.
Te uiţi în ochi sfioşi şi crezi că-i ştii, întorci capul şi jneap! te cosesc la maleole.
Îţi păstrezi în cap(că-i confortabil), refren de însoţeală pe viaţă, de lacrimă fierbinte de la un obraz la altul(Sandy-Bell-ian), şi te marchează şi te înduioşează dedicaţia personală, şi întorci capul, şi jneap! ..la maleole.
Asculţi tăceri transmise prin vârf de degete şi adulmeci, evident îmbucurându-te, de şansa pe care ai avut-o să experimentezi transmiterea extrasenzorială a adorării reciproce, şi întorci capul, şi fâss..s-a evaporat.
Deschizi cărţi închise şi le răsfoieşti filă cu filă, împreunând sincerităţi eliberatoare, şi te dublezi în afara ta şi ţopăi de pe un picior pe altul, hapi că împarţi naturalul cu naturalul, şi pffuoa...
Băi, când bubuie, pentru că eşti om bătrân cu experienţe la futut de maleole şi fâsâit de duioşii, iei un extraveral, speli trei farfurii, iei plodu de mână, şi te duuuci....poposind în aşteptarea altor sfioşenii false, altor însoţeli pe viaţa, udate de lacrimi Sandy Bell-iene, altor experienţe extrasenzoriale şi a altor răsfoiri de cărticele. Sau tot alea.
Ştii de ce? Că e mişto să fii bleg sau confuz, din când în când. Că eşti hapi înainte de bubuială.
E?? E o concluzie pozitivă, or' ba?

joi, 3 iulie 2014

Confort


Într-un fel mai mult decât simplu și lent, pocnesc pe dinăuntru, ca bobocii de floare. 
aud șoptindu-mi călduț, vorbe de alint.
N-am făcut-o niciodată până acum. Niciodată nu mi-am șoptit nimic. M-am învățat să-mi tac și uneori să-mi strig porunci. 
Nu stiu ce m-a apucat, dar m-am trezit împlinită de confortul mângâielilor mele. Șoptite.
Un amestec de duioșie cu miros de tei adormitor. 
De aeroporturi cu miros de primăvară senzuală și cascade șipotind cristale din cristalin de priviri.
De abur de cafea, de miros de iarbă fragedă și lafăială în fraze de tot felul, fără trebuință de Erată.
Nu înțeleg de ce am încercat vreodată sa corectez, mersul firesc al razelor pe aer?
De ce am oprit și am făcut, Atlasicul efort de a deturna inconsistente naturale, din drumul lor?
E cald și bine. E răcoare și rece și fierbinte și jilav și bine.
Nu m-am gândit niciodată, ca îmbinarea perfectă între mine și eu, poate aduce balans, confort și atâta moliciune de suflet liniștit. 
Nimic imperios, nimic sugrumat.
Doar ridicoli fluturi si gâze, caraghioase avataruri de flori, pasteluri și iarbă înalta, mângâieroare de gleznă.
Cât de simplu e sensul din spatele turuieliror mele.

duminică, 29 iunie 2014

Ison


Te acompaniez pâna la capătul drumului. Plutind, zburând, ori cu tălpile arse, îţi ţin isonul încercând aceleaşi sunete.
Nu-mi iau pauză de respiraţie, pentru că nu ştiu cum aş putea să o fac singură,neacompaniată la rându-mi.
Nu-ţi judec melodicitatea, pe alocuri scârţâindă. Mimez aceleaşi scârţâituri, pentru că, atunci când o fac, mai răsare un soare.
Şi, da! Ştiu că-i în natura lui să şi apună. Şi, da! Ştiu că adâncind studiul asupra fenomenului, tai trei vene de pe lista sistemului vascular.
Eu nu ştiu să o fac altfel. Însoţesc, joc, mimez.
Şi, da! Fericită mi-e judecata când nu cercetez. Şi nu cred nimic. Doar fur copilareşte, câte o zarzără din copac şi poate că uneori, mai rup câte'o floare.
Şi cânt cu ritm alert, şi cu vocea mea, cântece fără melodie. De călătorie.
Ştii ce nu'nţelegi? Că sunt aproape fericită, aşa.
Îmi asum acompaniamentul pâna la un capăt de drum. Plutind, zburând, ori cu tălpile arse.
Nici nu aş şti cum să o fac altfel.
P.S. Drum bun, cu mine alături!

Te acompaniez pâna la capătul drumului. Plutind, zburând, ori cu tălpile arse, îţi ţin isonul încercând aceleaşi sunete.
Nu-mi iau pauză de respiraţie, pentru că nu ştiu cum aş putea să o fac singură,neacompaniată la rându-mi.
Nu-ţi judec melodicitatea, pe alocuri scârţâindă. Mimez aceleaşi scârţâituri, pentru că, atunci când o fac, mai răsare un soare.
Şi, da! Ştiu că-i în natura lui să şi apună. Şi, da! Ştiu că adâncind studiul asupra fenomenului, tai trei vene de pe lista sistemului vascular.
Eu nu ştiu să o fac altfel. Însoţesc, joc, mimez.
Şi, da! Fericită mi-e judecata când nu cercetez. Şi nu cred nimic. Doar fur copilareşte, câte o zarzara din copac şi poate că uneori, mai rup câte'o floare.
Şi cânt cu ritm alert, şi cu vocea mea cântece fără melodie. De călătorie.
Ştii ce nu'nţelegi? Că sunt aproape fericită, aşa.
Îmi asum acompaniamentul pâna la un capăt de drum. Plutind, zburând, ori cu tălpile arse.
Nici nu aş şti cum să o fac altfel.
P.S. Drum bun cu mine alături!

sâmbătă, 28 iunie 2014

Contemplare


Naiv, i-am altoit privirii tale, pedeapsa abisului ce l-am găsit în ea.
N-am înţeles de ce a trebuit să o porţi în (cu) aparenţa fermoarul tras peste bagajul tău.
Tu mă mârâi de dinăuntru cu plăcerea/durerea şi nevoia de-a mă urâ doar pentru că te văd.
Mă vezi şi tu.
Disconfort şi lătrat de autoaparare.
Naiv, îţi iert privirea glaciară, şi mă mut deasupra ta, încercând să-ţi înţeleg undele însângerate de autopedepsire. Şi sensurile.
Ce teatru trist e pe pielea ta.
Ce pojghiţă perfect emailată şi însăpăimântător de nepenetrantă se aşterne privirii mele, naive.
Eu nu pătrund cu mintea decât mi-e mie dat, să vreau să văd.
Am altoit privirii tale, naivul meu adânc, adevarat şi descoperit.
Am privit ani lumină, fermoarul tras peste bagajul tău, numărând dinte cu dinte, măsurând în clipe adevarul din spatele lui. Cu speranţă.
Am ascultat mârâitul duşmănos cu mine şi am ales să privesc sângele din buzele ce mă urau, arcuirea lor şi febra nervoasă ce pronunţau lătrat atât de fals.
Am privit pielea emailată, din toate unghiurile , căutând o nişă, apoi abandonând în aşteptare.
E fascinantă planarea ta. În tine şi doar în tine. În mine şi doar pe lângă mine.
Ador misterul poleielii tale, gheaţa din priviri şi bagajul impresionant de poveri.
Ador să privesc, arzându-mi ochii, spre febra nervoasă din adevarul ascuns.

miercuri, 25 iunie 2014



Mă văd ieşind acelaşi eu, din mine.
Cotind multiplele bariere.
Nu pot nega nici mine-le, nici eu-l, dar nici iesirea.
Oricât m-aş lăsa neadulmecată, mă adulmec şi mă înfloresc şi tresar întotdeauna când mă simt. Pe mine.
Mă deschid mie, petală cu petală.
Mă simt vibrând, fiecare undă a fiecărei frunze plesninde în verdele ei.
De ce m-aş ocoli, mă întreb pe mine, ocolindu-mă?
Mă neg şi mă aprob. Şi intru şi ies. Şi plâng atât de puţin(pe lângă) şi din ce mai puţin (înăuntru).
Şi văd prin mine atâta istorie cunoscută şi necunoscută.
Atâta început de vară ameţitor şi căutator.
Atârnare oglindită-n milioanele de fire de iarbă.
Cu precizie logopedic-sacadată, îi răspund fiecărei fibre din mine, ce găseşte să mă întrebe, că ZBOR.
Şi văd ieşind acelaşi eu, demult pierdut, din mine.

luni, 23 iunie 2014


Nu-i chin mai frumos şi constructiv, ca ăla în care îţi picuri lacrimi de timp. În timp ce încerci să aşezi biscuiţi, folosindu-i pe post de tablou, al chinului tău, de azi.
Parcă n-are farmec, o tortură, dacă pe lânga şiruri de "de ce-uri?", lacrimi, muci şi rimel pe perna şi obraji, nu asculţi o tristă melodie, ce parca-i scrisă pentru tine. Nu bei scuturându-te, o ţuică mică şi înţepătoare, nu te împiedici prin casă, urându-ţi viaţa.
Umbli în dulapul cu dulciuri al copilului şi găseşti biscuiţii. Şi te apuci să-i desăvârşeşti într-un domino monocolor, dintr-o coada - într-un cap.
Batista-i plină, şi-i singura ce-o aveai prin casă. Prea mare-i lenea, pentru a parcurge un drum spre şerveţelele din bucătărie. Şi atunci. Simplificam. Secăm canalele eliminatoare de secreţii, dansăm un sold pe poezia muzicală, şi bem o ţuică pentru înveselire. Şi bobârnăceşti dominoul de biscuiţi. Uite! Privit din unghiul ăsta, nu are sens, pare imposibilă şi ireparabilă, dărâmătura. Din unghiul celălalt, se văd micuţe găurele(din biscuiţi), prin care pătrunde câte-o mică luminiţă. Dar de aici, privind, se văd doar nişte biscuiţi împrăştiaţi haotic şi la nelocul lor, pe biroul din dormitor.

luni, 2 iunie 2014

Eu/Nu


Eu nu pot respira adieri unduitoare.
Eu zgârii tastele, cu sunet de peniţă.
Ca un dârz începător de abecedar.
Moale şi aproape invizibil.
Apăsat, lăsând dâră de cerneală, pe care o însir mai apoi cu mâneca de la cămaşă.
Alineate citeţe, terminate indescifrabil.
Eu ştiu să las cuvinte printre rânduri. Pe acolo respiră sufletul meu.
Printre toate rândurile scrise şi printre toate rândurile trăite.
Sacadez deşănţat, nearticulate onomatopee. În mintea mea.
Înot în ele, cu gura arzându-mi de greutatea nespuselor.
Mă mişc aleatoriu, fugărită de mine, printre toate răsuflările.
Şi vreau. Da, vreau! Cu o dorinţă înspăimântătoare, devastatoare , răvăşitoare, să le îmbrăţişez pe lângă ...buzele'mi vibrând cuvânt.
Eu nu strivesc nici o corolă.
Eu înăbuş aureole, nimburi, de frica furtunii şi a curcubeului.
Eu zgârii şi înăbuş şi tac.
Tac cu cea mai zgomotoasă putinţă. Tac nedirijat. Aleatoriu. Dezmembrat.

vineri, 16 mai 2014

Unfriend-MI (mie, imi, mi)


Mişcă-mă!
Sună-mă de trei ori în dreapta creştetului. Clinc, clinc! Aşa să mă suni! Acolo unde mi-a apărut smocul ăla de păr alb, să-mi dai fragment de clinchet. Să reuşesc să ascult muzicalitatea smocului ce urmează a mă împăduri.
Unduieşte-mi nervii spinali şi dă-le rimt.
Mişcă-mă!
Nu încet şi cu delicateţe. Mişcă-mă zguduitor şi însemnat. Zgârie-mă! Sună-mă! Mişcă-mă!
Aruncă-mă prăpăstios şi lasă-mă acolo, un pic, să rumeg sunetul din dreapta creştetului. Apoi vino după mine. Împrăpăstieşte-te şi tu un pic, că n-o fi bai. Om vedea noi cum om ieşi de acolo. Boţiţi şi cu urechile mutilate de sunete.
Dansează-mă! În apă, că pare mai usor, mai senzual.

Îmi sun în creştet şi mă iau pe toate părţile. Şi-n dreapta, şi-n stânga, şi central. Vocea mea sună prost. N-am ce să-i dau smocului să-l îndulcesc. Nervii spinali, îmi mişcă corpul alert şi făr' de ritm. Gura prăpastiei e prea sus, iar aici nu funcţionează nici un ritm şi nici un clinchet.
Încerc să mă iau. Îmi dau mâna. Şi mă prind eu, că fizic, metafizic şi logic, nu mă pot extrage singură, oricât de convingătoare mi-ar fi dualitatea.
Eu pe mine, nu mă mai! Nu mă mai sun, nu mă mai dansez, nu mă mai mişc şi nici măcar nu mă mai întovărăşesc. Pierd timp de pomană cerşindu-mă mie. Unfriend-mi!

miercuri, 14 mai 2014

Plăceri vinovate


Îmi simt tâmplele în stare de implozie. Nu caut cauze. Nu caut explicaţii. Sunt conştientă că aş putea să le găsesc şi mi-e lehamite să mă îmbăgăjez iarăşi cu ele.
Arunc o privire în jurul meu, căutând/încercând, să găsesc ceva, orice, o activitate, un obiect, o altă stare ce ar putea să mă fure pân' la somn.
Televizorul a devenit un aprig adversar al nervilor mei(vii).
Mor de ciudă că m-am rupt de telenovele. Îmi lipseşte naivitatea lor în contact cu creierul meu. Efectul era mai liniştitor decât orice formă ar lua valeriana într-un flacon.
Mi-ar placea să fiu de rahat, întovărăşită de "Suflet vândut", "Mala mujer"," Alejandra", etc sau orice altă lacrimoşenie cu bunăciuni de tipi şi tipe a conceput nenea sud americanu'.
Dar nu merge cu telenovela. Toate's pe la episodul peste 40 şi nu mă mişcă, în afară de frustrarea că nu-nţeleg cum îi cu iubirea asta, ori bună şi proastă, ori rea şi proastă. Antiteticele e grele por mi, acu'.
Zapez. Mă fură ba o emisiune politică, care evident mă agită şi-mi crează opinii( că de opinii era însetat creierul meu), ba o ştire cu violu', inundaţia, divorţu', omoru', accidentu', războiu', etc. Ori dau de vr'un can-can fabricat, ce mă blochează provocându-mă a considera şi eu una-alta, de a-mi da şi eu, mă rog frumos, cu părerea(că de păreri avea nevoie creierul meu acum).
Închid TV-ul. Sunt mai implodată.
Îmi iau inima în dinţi şi o tai la market. Băgăm terapia prin şoping, cu justificarea că n-am mai făcut aprovizionarea de un secol şi frigiderul are lacune serioase.
Mă proţăpesc printre rafurile pline şi realizez că sunt un om mort făr' de listă. Parcă nu-mi trebuie nimic, parcă mi-ar trebui tot.
Şi încep a arunca în coş, alandala, cosmetice, lactate, pui şi borcane. Furişez vreo două peturi de bere(să fie), mă uit dreapta-stânga şi pitesc cuminte şi o sticlă cu vin(să fie şi aia).
Mă apropii de casă şi încep a mă panica: oare am bani să plătesc muntele ăsta din faţa mea? Plan B pe card, n-am. Îmi asum şi dau înainte.
Casiera îmi bagă o sumă uriaşă. Aş renunţa acum, la vin şi bere, ciocolată cu mentă(preferată), pixuri metalice(am o obsesie), dar mi-e ruşine, că-s vreo zece inşi în spatele meu. Aşa că plătesc spăşită şi-mi iau tălpăşiţa împingând anevoie coşul.
Agăţ repede un taxi, mă instalez pe bancheta din spate şi încerc să-mi explic pe ce Dumnezeu am dat atâţia bani.
Încet-încet, sentimentul de vinovăţie ia locul nervilor. Ma justific rapid că-mi trebuiau aproape toate şi pân' la urma chiar de nu-mi trebuiau, eu pen' ce muncesc?
Am revenit între pereţii mei. Eu zic că am scăpat uşor de implozie explodată. Acum mă ocup cu aşezarea cumpărăturilor în dulap, frigider şi cu contemplarea lor.
Copilul e bucuros. Are şi el beneficiile lui. Se poate altfel?? Eu sunt mai liniştită. Acum pot privi o emisiune la tv, pentru că pot adormi cu gura plină de ciocolată cu mentă, ajutată de paharul meu cu vin.
Mi-e ruşine cu mine şi de toate tarele mele. Mi-e o ruşine aşa de plăcută, că-mi fac loc altor neruşinări, noi, ce sunt mult mai vinovate decât astea.

luni, 5 mai 2014

100



Te-am păcălit.
Tu nu-mi eşti bun cu mine.
Tu eşti aşa cum îmi zic eu că eşti.
Te macină acelaşi egoism. Şi sufletul tău e ros de cari, ca şi al meu. Funcţionăm la fel de curajos pe repede înapoi.
Nu reuşeşti să te desenezi şi încerci culori, pe mine. Tu le zici pasteluri. Şi eu le zic la fel. Dar nu-s aşa. Îs griuri şi marouri şi pe alocuri roz-bombon leucemic, că pentru roşu, trebuie sânge, iar la noi nu mai este.
Mintea mea mişca unilateral. Nu vrea faţă-spate, stânga-dreapta. Nu poate, oricât ar încerca.
Mai pun un pic de sare, nu multă, că la vârsta mea e bine să am grijă cu afecţiunile cardiace. Măcar eu. Măcar cu sarea. Mai pun un pic de piper şi boia iute să pişte puţin la limbă. Nu mult. Un pic. Să simt. Îmi scot ochelarii pentru a fi intrată de-a dreptul în călătoria gusturilor. Mmmm! Le-am potrivit bine. Condimentatul pare a fi specialitatea mea.

Şi nu te vreau pentru că mi-e dor. Că nu mi-e bine mereu cu dorul.
Nu te vreau, pentru că mă coci şi mă rozi şi mă afunzi şi mă joci, şi-mi aminteşti, cât de coaptă, roasă, colorată, iute şi sărată sunt. Şi-mi mişti dorul de mine, iar ăsta nu trebuie să fie. Eu nu's! Sau sunt. Dar nu acum.
Tu ştii că n-ai voie să mă întristezi?

vineri, 25 aprilie 2014

Modelaj


Beibi, mă zgândăre noaptea. Mă zgârie până la sânge. Nu plouă să mă spele. Nu ninge să mă mângâie. Îmi calc gândurile cu tălpile bătătorite de arşiţele răsăriturilor. Atât de multe răsărituri arzânde. Ciudat de fierbinţi pentru o oră atât de neîncepută.
Îţi ascult povestea tăcută, pătrunzând cu unghiile în pielea ta, luându-mi informaţia prin acrilul colorat.
Mă electrocutează necuvântul şi nesuspinul tău, atât de triste şi atât de mine.
Mintea mea iscă scandaluri îmbibate cu prafuri uscăcioase şi înecăcioase. Mi-o calc în picioare, cum spuneam. Îmi iau fiecare gând negândit şi duşman mie, îl răsfir-a-păr, îl respir, îl suflu, îl aburesc încercând a-l umezi.
Mă sperie găurile pe care ţi le-am făcut cu unghiile artificiale. Ascuţite şi dure. Acum urme de zgomote ies pe acolo şi-mi gălăgesc urechile minţii mele, cu gânduri bătătorite şi scandaluri tăcute, prăfuite.
Şi iau fiecare informaţie, filă cu filă şi o privesc frustrată prin ochelari cu dioprii mult mai mari şi nepotrivite şi încerc să ghicesc. De ce mă zgârie noaptea? De ce mă înroşeşte înciudându-mă, picurându-mă? Mă călătoreşte în nebănuite istorii, nepermise, neîndreptăţite şi nedrepte.
Arunc ochelarii grei, îmi smulg cu dinţii acrilul de pe unghii şi mă învinovăţesc că ţi-am furat tăcerea.
Beibi, te modelez la loc. Cu plastilină. Sau mai bine cu lut, că-i mai uman. Şi te plombez pentru că te vreau întreg, nefisurat, nepenetrat. Frumoasă tencuială! Acum îmi pot pune unghiile la loc. Te pot flutura printre degetele de la picioare, nesfarâmându-te. Te joc frumos şi elastic, îmbucurându-mă de informaţia furată vinovat. Mă strâmb şi eu odată cu tine.
La fel mi-ai făcut şi tu. Doar că povestea mea e diferita iar tu n-ai unghii din acril.

joi, 17 aprilie 2014

Perimare




Privesc degetele plonjate pe tastatura, asteptand ca Suprema sa le insufle cuvintele de AZI. Simt ele, asa, ca o fiebinteala, in burice, cum ca ar urma un sir lung si alambicat de cuvinte caracterizatoare de rupturi.
Suprema e cu gandul la calatorii si Chopin. Nu doare. Nu lacrima. Nu. O incearca un sentiment de : "Ce bine!" si "ce din ce in ce mai bine!". Nu braveaza. Asa'i ea AZI.
Azi, pierde cel mai bun prieten. Cu semnatura.
O doare, doar, ne-durerea.
Privesc degetele nemiscate pe tastatura si incerc sa le explic absurdul faptului ca pierd cel mai bun prieten si de prin amintiri. C'asa sunt eu. In fiecare zi imi lipseste mai putin. Stiam ca asa va fi. Ca uit putin cate putin, pana ma'ntreb: ccine'ai fost? si de ce? Uit ca mi-ai respirat in par, ca mi-ai picurat lacrimi fiebinti pe maini. Iti uit sclipirea din ochi. Le stiu parca dintr-o carte citita demult. Pastrez doar numele daltuit pe clopotel.
Azi imi pierd cel mai bun prieten si semnez pentru risipa asta.
Bag filele calendarelor in sac, le atarn in pod si UIT.
La uitare ma pricep cel mai bine.
Azi ai pierdut pentru totdeauna cel mai bun prieten. Te iert! Tu, poti?

duminică, 13 aprilie 2014

Bucăţi


Patru bucăţi. Atât am identificat până acum. Cu una ar trebui să umblu, cu una ar trebui să apuc, una ar trebui să înţeleagă şi una să simtă.
Le-am împuns pe fiecare în parte. Nici un spasm. Nici un zvâc. Tetrapareză ne-spastică. Nu se pretează la fizioterapie, kinetoterapie, masaj sau gimnastică de recuperare. E instalată de ceva timp. Asumată.
Mă întristează efortul abandonativ, al Restului, de a le găsi bucăţilor, un punct comun, de corelare, de intimizare între ele...între ele şi Restul.
Mă îngenunchează tonuri ridicate spre opiniile mele leşinate.
Mă lăcrimează amăgirea abandonului şi abandonul amăgitorului.
Mă canonizez şi mă pun în ramă. Alături de alţi sfinţi torturaţi, ai bucăţilor mele de mult pierdute. Prefer asta, milei de sine.
Îmi privesc imaginea cu alţi ochi. Smolită. Înspinată. Sângerând neîndurare. Îmi asum şi asta. Îmi provoc chinul, masochist, încercand a mă convinge că fiecare picătură de sânge, fiecare răcnet de durere neauzită, fiecare nemişcare, mă îndepărtează de propria-mi milă.
Iubesc neiubirea pe care o simt. Mă afund în carnea mea flască şi mă-nvelesc cu ea. Ma-nsingurez, fiind aproape convinsă că oricât aş încerca să dansez sincron cu Restul, oricât aş cerşi plasturi pentru găurile bucăţilor mele, oricât aş zâmbi monalistic sau claunistic, rămân cu propria-mi milă, mascată în rama jegoasă din jurul canonizatei.
Mă pedepsesc în fiecare clipa pentru închinăciunile, la mine. Îmi pedepsesc adorarea'mi învinsă. Îmi cânt prost, refren de îndurare. Atonic. Aritmic. A- .
Şi mă închid cu totul. Cu ochi, cu buze, cu puls.
Pleoştesc sarcasm de împrietenire cu acceptatori pentru o zi, ai diformitaţilor mele.
Şi-ntr-un final, întotdeauna previzibil, îmi accept superioritatea în faţa lor. Accept prabuşirea mea ca fiind victoria asupra lor, celor ce înţeleg atât de puţin, celor ce spun atât de multe fără consistenţă, a celor ce mimează trăiri imitative, ca maimuţele, a celor ce pretind a înţelege şi a fi, a celor ce se amagesc că există mai mult şi mai bine decât mine.
Până la urmă, iubesc neiubirea pe care o simt, iubesc fiecare bucată paralizată ne-spastic, iubesc nerecuperarea şi tot handicapul autoimpus.
Ma'mbucur pe mine şi posibilitatea mea de a fi şi aşa.

luni, 7 aprilie 2014

Plapume


Sunt îngrozitoare! Nu ştiu cum. În ce fel. Nu ştiu cât de. Dar am înţeles din tine că sunt.
M-am trezit dincolo de miezul nopţii cu certitudinea asta.
Nu vreau, Fluturaşule! Mi-e frică de grozăviile mele. Mă scutură nevoia să nu fiu. Mă scutură frica de a nu şti cum să nu fiu. Şi te înţeleg că vezi asta. Văd şi eu ceva. Văd şi eu că vezi. Şi mi-e frică şi ruşine că mă vezi.
Îţi usuc aripile când te apropii de mine. Nu vreau şi cu toate astea, ţi le usuc. Şi te suflu umed încercând a te hidrata cu respiraţia mea. Dar te zbor atât de departe de mine. Îmi lungesc braţele'mi moi, încercând a te prinde. Îmi arunc privirea atât de departe cât poate ea şi cât te duci tu. Încerc a te resuscita agonic, în distanţa şi timp. O fărâmă, măcar, pentru mine, de mi-ar rămane, de mi-ar cuveni.
Şi nu ştiu dacă te usuci pentru că te usuci de mine, nu ştiu dacă te rupi pentru că te rupi de mine, nu ştiu dacă mori că ţi-e a moarte de mine.
Ştiu doar că m-am trezit dincolo de miezul nopţii înţelegând că sunt îngrozitoare. Că şi eu dacă aş fi fluturaş, cu aripile atât de fragile şi trecătoare, aş încerca să mă păstrez, departe de uscăciune, departe de jilav, departe de mine.
Şi-am încercat, Fluturaş! Pe toate le-am facut. Pe toate cele ce-am ştiut eu să le fac.
Şi m-aş duce într-o altă parte să cer ajutor. Poate larvelor ce şi-ar putea dezvolta rezistenţa aripilor odata cu frământul meu. Poate la păsări de pradă, ce prin comparaţie ar fi mai urâte şi mai prădătoare decât mine.
De un' să ştiu eu ce să fac şi un' să mă duc, că toată existenţa mea, am tras de sfori alunecoase şi invizibile. Şi am vorbit atât de mult şi degeaba.
M-am construit pentru însingurare. Da' eu n-am ştiut.

joi, 3 aprilie 2014

Vânt *


Sunt vânt. Sau eram. Al meu.
Mă purtam pe mine, fir de praf, împrăştiindu-mă prin lumi. Paralele. Şi perpendiculare, uneori. Da' rar.
Uneori, mă brizam încetişor, mă suflam puturos, cât să nu mă rătăcesc printre alte fire de praf şi să ma ating cu alte vânturi.
Alteori mă strănutam dintr-o nară şi mă aruncam în niscaiva tălpi înglodate de bocanci.
Sunt fir de praf. Sau eram. Al meu.
Mă lasam purtata de mine, vânt, împrăştiată prin lumi. Paralele. Şi perpendiculare uneori. Da' rar.
Mă vanzoleam şi mă taifuneam, şi mă-ncercuiam, căt sa nu mă fure alt vânt, al altui fir de praf. Purtat. Împrastiat prin lumi. Sau o talpă de bocanc, înglodată.
Sunt vânt. Sunt fir de praf. Sau eram.
Că parcă nu's pe aici. Şi nu ştiu încă, nimeni nu-mi spune, dacă's firul altui vânt, ori vântul altui fir, ori m-am lipit în aruncare, de talpa unui bocanc înglodat.

miercuri, 2 aprilie 2014

Pe câmpii


E opt şi optâşpe, ceasu'.
Am trăit ziua asta, aşa cum îmi trăiesc toate zilele,în ultimul timp. Am atins toate stările emoţionale. Nu ştiu dacă am ratat vreuna.
Am intrat pe uşa casei cu zâmbetul meu preferat, ăla de toantă fericită. Şi câinele parcă s-a bucurat altfel când m-a văzut. El oricum e un câine bucuros şi dă din coadă, că-i câine.
Acum e opt şi douăşpatru şi mi-e foame. Într-un fel atât de vesel, că am senzaţia că'mi sare singur peştele în tigaie şi-mi zâmbeşte aromat, de acolo, prăjindu-se singur.
Aim hapi nau! De ce mă-sa's hapi, nu ştiu. Că-ti povestesc iarăşi despre nimic şi tu îţi legi mintea, noduri nodurele, încercând să-mi gasesti dedesubturile.
Aşa's io, Fluturaşule! O cutie mare, cu o fundă imensă, cu interior aclimat, cu ace ascuţite şi boante, şi moale şi tare. Mă plimb fără de plictiseala prin cutia'mi. Mă aprofundez, înecându-ma zilnic în mine. Bat câmpii de secole, şi culeg de acolo toate floricelele şi buruienile care'mi par mie mai colorate. Şi le bag în mine şi mă'npopoţonez cu toate cele.
Nu mă căuta mâine pe câmp! Ţi-am zis că'l bat, nu că stau acolo. Instabilitatea emoţională, nedovedită, nu-mi dă pace, nu mă lasă să stau într-un loc, chiar aşa plin de ispite cum e ăsta.
Aim hapi şi lasă-mă să rămân aşa, vreo două ceasuri, măcar! Fie'ţi milă de bietu' câine.
Fluturaş, mai stau o ţigară şi mă duc! Mă duc să-i zâmbesc peştelui din tigaie!
Astăzi am privit o cană în transformare termică. I-am acordat cănii cel mai larg zâmbet pe care-l am eu. Mă identific cu cana aia, torni lichid înfierbântat la 100 de grade şi pare alta.
Astăzi l-am revăzut pe Mihaiţa şi mi-am reamintit povestea lui de înger. O să-ti'o glăsuiesc odată.
Astăzi te-am lăsat să torni în mine, Fulturaş, 100 de grade. Şi dă un sărci pe gugăl sau unde vrei tu, şi n-ai să găseşti una mai hapi ca mine!
Mă duc la peşte, Fluturaş! Revin să pun diacriticele şi să dau publicaţi. Acu' cât încă mai sunt pe câmpii.

TRI


Mă şăd la birou şi se învârte, încă, totul în jurul meu. Nu-mi amintesc mare lucru din ce-am făcut şi spus aseară. Nici măcar nu-mi amintesc dacă am făcut sau spus ceva. Frânturi. Dar nu sunt foarte sigură nici de ele. O imagine mi-a rămas în minte. Dacă îi spun revelatoare, ar trebui să fie de bine,nu? Dacă-i aşa, nu-i zic, revelatoare! Nu-i zic nici cum.
Pe bucata asta de spaţiu, pot să spun atâtea, pot să simt preţ de câteva cuvinte. Îmi ridic ochii acuşi, către realităţi, ce nu-mi permit să mă ştie şi să mă vadă, jos, sleită de putere, orbită de atât de multă durere, de nu ştiu unde mai încape. Nu pot să nu mai pot, nici măcar în ochii mei. Teoretic, am nevoie de ajutor extern, în cazul ăsta. Practic, în afară de mine, nimeni nu poate. Şi cum ar putea, femeia aia ce stă lipită cu faţa de covor, să o ridice pe ast'laltă? Că ast'laltă stătea(aşa jos cum îi ea) şi se uita la aia de pe covor şi îi venea să o mângâie, da' aşa, cu mângâieri de alea ca pentru cel mai mutilat câine, mângâieri din alea, milă cu silă,înţelegi? Şi se uitau una la alta, evident nevăzând nimic(că's chioare amândouă) şi se'nciudau şi se'ncordau şi se'nplângeau. Ce căcat de minte! Ce căcat de suflet! Că dacă oi spune ce căcat de destin, o suna testamentar, şi muierile alea două, aia de pe covor şi cu mine(care oi fi eu), nu's bune nici măcar să'şi redacteze titlul.
Mă gândesc acum că există şi o a treia. Şi poate ar trebui să mă aplaud cu ea. Că a treia râde cu tine, şi râde sincer ('tu i mama ei de jucăusă). Sau poate'ar trebui să te aplaud pentru ea?
Am inventat tulburarea tripolară? Hai, mă, că'i fani!

marți, 1 aprilie 2014

Acasă


Mă răscoleşte dorul, ce l-am lăsat acasă.
Mi se rupe nimicul ăsta de suflet, rătăcit prin învolburata-mi carcasă.
Mi se-ndoaie os cu os, osteoporozându-se elastic.
Mi-e dor de casa sufletului meu.
În minte-mi cânta "Veşnice Pomeniri", de mamă şi de tată. De acasă. De iubire. De liniştea veşnicilor mei.
Mă sperie luciditatea furată şi aproape întotdeauna aparentă, a rămaşilor.
Mă sperie sunetele mincinoase, umilinţele gălăgioase, lacrimile nevăzute şi hohotele greţoase.
Mă intrigă lucidul, normalul şi firescul smălţuit.
Mă trag spre ei printr-o mie de fire convingătoare.
Ma'ndepărtează de nimicul meu de suflet.
Mă fac să plâng nelăcrimată, mă pun să râd durere. Şi vor să-i mint. Şi vor să-i lovesc. Şi mă vor necântată. Şi mă vor.
Mi-e dor de braţele mamei înlănţuite în jurul meu şi al nimicului meu de suflet. Mi-e dor de casă.

luni, 31 martie 2014

Despre nimic


Mă dor degetele de la picioare de cât am cutreierat astăzi. Mi-am ales involuntar asta. M-am trezit cu mine încâlţând teneşii de drumeţie urbană şi pornind spre nicăieri. Ce bine-i spre nicăieri!
Am plecat cu 24,2 de semne de întrebare care s-au risipit pe măsură ce paşii se înmulţeau, pe măsură ce privirea atingea altă floare, altă iarbă, alt acoperiş de casă, altă bluză frumoasă sau urâtă.
Şi am mers. Şi apoi am stat pe câte'o bancă. Una, două, trei, patru şi cinci(cred).
Şi am privit. Soarele. Unicul. Verdele. Acelaşi.
Şi am ascultat. Şi am auzit. Păsările. Copiii din parc. Motoare de maşini.
Şi am stat. Am odihnit măruntaie febrile şi obosite.
Am înţeles că fierbânţelile, fibrilaţiile, încordările şi descordările de muşchi, le sunt date gagicilor mişto. Gagicilor ce ştiu a vedea, a auzi, a simţi, a primi, ce ştiu a înţelege şi a nu'nţelege, a-şi asuma.
Apoi am ascultat. Am ascultat nespusele. N-am înţeles mare lucru, decât că e ochei să nu'nţelegi. Pare mai spectaculos aşa, pare sofisticat să-ţi alegi singură variante de înţelesuri.
Şi iar am privit. Spre minunaţii mei prieteni. Unii tăceau fără glas, alţii cu glas. Unii făceam gălăgie cu glas, alţii fără glas.
Am reuşit să mă întorc acasă. Fără răspunsuri. Dar cel mai important, fără de întrebari.
Am trăit o zi fabuloasă, ascultând păsări, maşini şi oameni. Privind cer, flori, iarbă şi oameni. Înţelegând că dezamăgit nu poţi fi, decât dacă eşti mişto.
Şi cum aş mai putea fi supărată pe Cel de peste tot, când mi-a confirmat ceea ce ştiam. Că's mişto!

vineri, 28 martie 2014

Azi NU


1
Am înotat până la mal. Cu mult efort şi înverşunare. Am vrut de vreo câteva ori să mă opresc,să mă las plutind. Să facă marea, ce-o vrea cu mine. Dar m-am gândit că poate o să-mi pară rău, dacă mă las pierdută acolo. Am reuşit. Am gura plină de nisip şi mă ustură rănile. Nu vreau să deschid ochii, încă. Nu vreau să ştiu unde mă aflu. Încerc să-mi dau seama dacă trauma naufragiului mi-a provocat amnezie. Dacă sunt conştientă de mine şi de trecutul meu. Ştiam că exist. Ştiam că traumele produc traume. Ştiam că mă doare. Şi ştiam că exist. Trebuia să aleg. Amnezia sau conştiinţa? Şi trebuia să fac asta repede. Până mă dezmeticeam.
2
Nu vreau să ştiu cine sunt. Am ales asta cu ceva timp în urmă. Nu vreau trecut şi nici existenţe afiliate la ce-oi fi fost eu înainte. Mi-am păstrat "Laguna albastră" ca manual de supravieţuire. Aş fi putut alege Robinson Crusoe sau Cast Away, dar am vrut să rămân cu un pic de romantism pe insula mea. Nu fac nici un efort să fiu şi în acelaşi timp să nu fiu. Pescuiesc, înot, culeg şi mă contopesc cu Soarele.
3
Razele astea îmi intra in piele într-un fel atât de familiar. Nu le pot alunga. E atât de plăcută atingerea lor. Mă urcă într-o gigantică roată, mă plimbă printre stropi de ploaie, îmi cântă You and I şi mult Depeche Mode. Mă-nfioară şi mă-ncălzeşte. Sunshine.
S-a înserat. Tronez ca o broscă pe o frunză imensă de nufăr. Îi îmbrăţişez codiţa şi un colţ al frunzei mi se lipeşte de umeri într-un fel atât de cunoscut. Parcă ar şti că mi-e frig şi parcă ar vrea să mă încălzescă şi parcă ar vrea să-mi amintescă de nişte luminiţe de sub borurile unei pălării.
Cu pielea încălzită de razele zilei şi moliciunea frunzei, ţintesc spre cer, la stele. Bezmetică se învârte printre Care, o steluţă. Mă pufneşte râsul văzând-o împoşetând parcă special pentru mine, praf de stele. Mi se pare că am mai vazut steluţa asta.
Mă învăluie somnul. Frunza mea e tot acolo, în jurul trupului meu. Mă protejează. Steluţa împrăştie praf de stele puţin câte puţin. O feerie de lumini, culori şi sunete.
4
Un tablou familiar. Fluturi, păsări, gărgăriţe, steluţe, raze şi muzică. Atât de familiar încât îmi doresc să adorm iar somnul să le păstreze pentru toată durata amneziei mele.

marți, 25 martie 2014

Balans


M-am trezit dis-de-dimineaţă în ciuda planurilor făcute de a rămâne măcar până spre prânz împlăpumită.
Clopotul navei tânguia jalnice sunete de SOS, aproape înfundate, acoperite fiind de zgomotul asurzitor al valurilor. Mi-am agăţat cu vârful degetelor ochelarii căzuţi pe lângă pat şi m-am ridicat într-un cot, încercând să întrezăresc pe hublou mişcările panicate ale colegilor de călătorie. Nu îndrăzneam să ies afară. Nu de frica vreunui val răpitor, ci de spaima că nici unul dintre ei nu ar vrea să mă salveze.
Furtuna asta e ultimul lucru care ar fi trebuit să se întâmple. Dar n-ai cum să te împotriveşti naturii.
Şi spaima asta m-a ridicat în două picioare şi m-a îngrămadit în colţul cel mai îndepartat al încăperii.
Degeaba strângeam din ochi, cu intenţia de a uita şi a-mi şterge fiecare abandon de pe retină. Le vedeam parcă mai clar, pe fiecare în parte, cu fiecare detaliu, al privirii, al mişcarilor de mâini, de cap. Ştiam că au toate motivele să mă lase acolo, spartă de valuri. Aruncasem atâta haos în jurul meu şi împroşcasem cu atâta răceala. Cu ţurţuri ascuţiţi. N-am călcat pe nimeni, n-am ars, n-am pârjolit. Şi-am crezut că-i suficient, că nu fac asta. Suficient să-mi pot alătura şi eu umărul , într-o misiune din asta, de salvare.
Rămân în colţul meu şi deschid ochii. Văd rostogolidu-se spre mine, clopoţelul de argint, pe care-l rătăcisem acum câteva zile. Se balansa şi el, ca toată nava. Şi se lovea ba de cizmele mele de cauciuc aruncate aiurea prin cameră, ba de câte un picior de masă sau scaun. Ciudat mi s-a parut, că-l aud. Cu sunetul ăla gingaş, cristalin. Să-l aud în hărmălaia aia!? N-auzeam clopotul mare de afară şi-l auzeam pe el! Clinc, clinc! Un strigăt de ajutor, părea. Avea nevoie de ajutor. Era rănit în loviturile alea, în drum spre picioarele mele.
Nu mă puteam mişca. Mă temeam că dacă plec din colţul meu îndepărtat şi-l adun de pe jos, de unde se zbătea, şi mi-l alătur mie, şansa lui de a fi salvat de pe vapor va fi tot mai mică. Probabil că l-aş fi ţinut într-o batistă, în buzunar. Dar dacă partenerii mei ar fi decis să nu mă salveze, nu s-ar îneca şi clopoţelul alături de mine? Dar dacă eu îl las acolo pe jos, văzându-l cum se învineţeşte, lovindu-se de toate porcăriile pe care EU am uitat să le strâng aseara, nu i se stinge clichetul la fel cum i s-ar stinge şi acoperit de apă?
Am închis ochii. Odată cu ei mi s-a ferecat fiecare spaimă dar şi fiecare fărâmă de îndrăzneală. Am adormit. Când m-oi trezi voi vedea poate naufragiu, poate salvarea, poate mă voi vedea înconjurată de partenerii de călătorie, poate îmi voi găsi clopoţelul în buzunar.
Sau poate nu voi mai găsi nimic. Voi vedea atunci..... ce voi vedea.

joi, 13 martie 2014

Acord


Azi nu ne spunem nimic. Lălăim banalitaţi, mustăcim frivolităţi şi ascultăm muzică de companie. De companie potrivită. Sau plăcută. O ardem monoton şi aşezat. Eu azi dorm în mine. Ştii tu cum e cu somnul interior? E disimulant ca şi dedublarea autoindusă. Dar e foarte confortabil.
Îmi picur, picuri de smoală pe gene. Le simt năclăindu-se şi coborând, ajutându-mi acuplarea cu somnul. Şi dorm. De dimineaţă, de când m-am trezit. Fără puls. Mă acompaniez, bâjbâind pe lângă pereţi,scotocind în memorie după obstacolele pe care le-aş putea afla în cale. Apoi mă îmbrăţişez cu grijă, nepătimaş, palpându-mi pielea încercând să o respir. Să o aud. Mă cuibăresc în adâncul meu şi dorm.
Până pe la prânz. Inima-mi bagă 180 de batai pe minut. Bubuie. Dau pe repede înapoi. Îmi scot din buzunarul de la poşetă, cutiuţa mea cu picuri de smoală. Şi-mi picur iarăşi pe gene. Năclăială adormitoare. Banalităţi. Frivolităţi si muzică de companie. Potrivită.
Azi am transformat o zi tahicardică într-un somn îmbrăţişător. M-am acordat cu liniştea. Dorm în mine.
Deocamdată.

miercuri, 12 martie 2014

Despre nimic


Fiinţa mea s-a rupt în două.
Nu ştiu dacă cele două bucăţi sunt jumătăţi. Dacă joacă sah una cu alta, ca în "Viaţa pe peron" a lui Paler. Dar un skandenberg tot fac. Nu ştiu cum o cheamă pe prima şi care-i numele celei de-a doua. De fapt, habar nu am dacă vreuna primează.
Toată filosofia despre supravieţuire, toate sfaturile psihologului despre început şi sfârşit, nu reuşesc să le adune una-ntr-alta, într-o îmbrăţişare libidinoasă de normalitate. Probabil că prima e mai năbădăioasă. E rebelă. Vrea tot ce nu vrea. Şi nu vrea tot ce vrea.Mă gândesc la medicaţie. Mă gândesc dacă dedublarea şi tuburarea bipolară sunt din acelaşi film. Dedublarea e conştientă în inconştienţa ei. Sau poate fi ca în "Life before her eyes", impui o dedublare şi ea se transformă pe nesimţite în diagnostic clar ce necesită medicaţie. Dar la ce bun atâtea căutări de explicaţii. Supravieţuirea nu TREBUIE să aibă filosofie.
În skandenberg-ul ăsta nici un braţ nu e dotat cu putere. Un skandenberg leşinat.
Trei soluţii de supravieţuire ale lui Steinhardt, una în care hotărăşti că eşti "mort" şi eşti salvat pentru că nimeni nu-ţi mai poate face nimic, una în care eşti un vagabond, un inadaptat social şi eşti liber pentru că nimeni nu-ţi poate lua nimic, şi una în care îţi iei putere din loviturile primite. Cu cât primeşti mai multe cu atât eşti mai puternic.
Dedublare autoimpusa.
Fiinţa mea e ruptă în mai mult de doua bucăţi. Încep a striga cu acelaşi glas şi aceeaşi vibraţie, le aud. Fac multă gălăgie şi nu spun nimic. Ce-o fi de spus? Una conduce piesele albe, una conduce piesele negre, una ţine cronometru, una ţine scorul.
Iar suprema, stă şi priveşte. Deasupra fiecărei stări cu iz bipolar. Uneori râde amuzată de încrâncenarea aparent necesară jocului, alteori plânge de mila învinsului. Suprema e fericită în nefericirea ei. Nicidecum invers.

joi, 27 februarie 2014

Nesocoteli


Am scris de-a scrisori zilele astea. Şi atâta ce-am povestit tot felul de manţocării.Grozav îmi mai place să săp în mine şi să-mi redescopăr deja-vu-uri. Mă găsesc o fiinţă tare interesantă. Deacord, că toate "respiratoarele" sunt "în felul lor", dar eu, mă iau la trântă cu orişicare.
Astăzi am reuşit să anulez filingul numărul 6453. Execut un proces de stârpire al fluturilor care-şi pâlpâie aripioarele scofâlcite şi se izbesc de lentilele ochelarilor mei, lăsând urme.Murdărindu-i. Eu sper să nu dureze mult execuţia asta a mea. Am de-a treabă!Cu consoarta, cu consortu', cu clopoţelul, cu sunshine.
Specialistu' ce a început să se ocupe de mine, zice că nu sunt în stare să-mi rezolv problemele, că le "muşamalizez" şi cică subsemnata are corasonul tăieţei.Fierţi. Mă jur, mon cher, că nu-i chiar aşa.Corasonul meu vivir. Şi aşa tre să vivir. Cu "muşamalizări", cu "filingoşenii" ameţite, cu "pufuleţi nocturni", cu lătrat la lună şi stele şi dansuri latino, luni. Oare dacă îi zic specialistului că pretind că fac colecţii de fluturi coloraţi, ca mai apoi să-i stârpesc că au aripioarele leşinate, că lălăi ca lebăda, că pierd păsări, etc, oare nu zice că prind muşte?
Nu dragă! Io sunt mişto! Scriu scrisori 'nteresante, colorez marouri în roz, sentir mucio amor por cine vrea şi vreau şi io, fumez ţigări lungi şi scot fum lung, citesc cărţi explicite pentru că am uitat cum se face. Dansez o rumba pasională cu mine, prin mine şi mai ales pe lângă mine. Pe lângă mine pentru că, Clopoţelul a făcut mare zarvă în ultimul timp. Sunshine pâlpâie nişte stingeri fără logică divină, Bambina gâfâie oboseli sub povara întâmplărilor şi neîntâmplărilor. Iar balerina...pfff...balerina e în cădere, împreună cu mine. Eu pe lângă rumba mea pasională, ea încercând să prindă plasa de siguranţă.
Maine seară rumba pe acorduri de chitară. Fluturaşii cu mine.. Aşa că scrisori, colecţii, specialişti, rumbe şi atât. Suficient. Le păstrez.

joi, 20 februarie 2014

Que sera sera

Întâmplările mele nu se desfăsoară în ani. Nu mi-au trebuit ani şi timp îndelungat să-mi dezgrop comorile. Mi s-au aşternut la picioare şi în faţa ochilor, pregătite gata, să fie culese.

To-do-list-ul meu e tot timpul plin. 1 bifat. 2 bifat. Am mereu ceva de adăugat. Pentru că am atât de multe lucruri de făcut. Atât de multe nefacute. Atât de multe spuse şi vai, câte nespuse. Am şi doruri. Destule. Dar îmi place să le simt cu toată dulceaţa durerii lor.

Vreau poezia mea, vreau cântecul meu, dar nu vreau încă să am cartea mea. Vreau nuvele picante şi scurte, vreau fabule moralizatoare, vreau ghicitori, vreau bancuri, dar cartea mea, încă nu.

Aş vrea să iei de la mine tot. Tot ce-ţi dau. Ia visarea. Ia-mi zâmbetul. Ia-mi nebunia. Ia-mi libertatea. Ia-mi optimismul prostesc, caraghioşenia, penibilul, bucuria şi iubirea pentru fiecare fărâma de viaţă. Râzi de mine, râzi cu mine. Veseleşte-te cu mine. Ia-mi căutarea, ia-mi dorul, ia-mi bunătatea, sarcasmul, isteţimea, prostia.  Ia-mi măcar câte o bucăţică din tot ce-ţi dau, dacă tu nu ai.

Şi ai să vezi că nu e rău să vezi sunete şi să auzi culori. Nu e rău să fii stabil cu instabilităţile tale. Nu e rău să ierţi ca prostul, să-ţi accepţi înfrângerile şi să-ţi înfrunţi spaimele. Nu trebuie să lupţi. Nu e o luptă.

Que sera,sera! Whatever will be, will be.



Încă-mi doresc să învăţ să merg pe bicicletă, să conduc automobilul măcar odată, să înot goală în mare, noaptea, să termin "Jurnalul fericirii" a lui Steinhardt, să văd un film într-o gradină de vară, să merg la zumba, să fie iarăşi vară la mine în curte şi mai apoi toamnă, să-mi culeg strugurii cu cei dragi.



                        


miercuri, 19 februarie 2014

Cântecul Lebedei

Să vezi, să observi, să simți, să înțelegi și să fii ceea ce eşti, atât cât eşti, așa cum eşti, acolo unde eşti, atunci când eşti.
Lebăda cânta pentru prima dată, înainte de plecare. Cânta fericită, pentru că i-a fost promis Tărâmul Fericirii. Da, e cântecul plecării şi cântecul chemării la împreunare. Iubirea ei de pe Pământ moare pentru a face loc celei de dincolo. Şi încercuieşte. Încearcă. În-Cerc.
Alfa şi Omega, naşterea şi moartea, clipa şi eternitatea, fiinţa şi nefiinţa. Adunarea a două puncte este un punct, adunarea a două forţe este o forţa, a două numere un număr, a două fiinţe o fiinţa.
Să te uneşti punct în punct, să-ţi cânţi frumos şi demn propriul cântec, cel al întâlnirii, nu al plecării. Să te fericeşti că ai trăit clipa cât eternitatea.
Perna ta cu pene amestecate, colecţia de fluturi coloraţi, clinchetul Clopoţelului, suspinul, râsul, lacrima,jocul de-a v-aţi ascunselea, sunt cântecul sosirii. Al împerecherii punctului cu punctul, al nefiinţei cu fiinţa.
Să cântăm asadar după reguli Tantra, după pilde creştine spuse mult mai simplu, după sfatul psihologului. Să cântăm asadar. Să fim "profunji" dacă asta ne foloseşte. Nebuni şi antisociali. Revoltători. Să punem în "coşul zilnic" şi în suflet, burţi de râs, "laba gaştii" în colţul ochilor.
Să cântăm asadar. Oricât de prost ar suna. Nu toţi suntem primiţi pe Tărâmul Fericirii. Dar, nu ne putem opri din visare. Nu toţi suntem lebede. Unii dintre noi suntem doar nişte gâşte. Cineva mi-a zis că nimeni nu cântă prost. Just... cântă.

duminică, 16 februarie 2014

Păsări pierdute


Am vărsat norii negri pe pernă. Şi ea, perna, i-a absorbit cu tot condensul şi sufocarea lor. Reumatic. Mi-am compus perna din milioane de pene. Din aripele a sute de păsări. Mi-am asumat uneori asprimea lor şi m-am mângâiat alteori afundându-mă în moliciunea lor.
Nu vreau să dorm azi. Azi nu pot respira pe perna asta. Astăzi, nu mă simt nici măcar întepată de vreo pană scapată nepotrivit acolo.
S-a instalat un soi de rigor mortis, un leşin însângerat. Colcăie şi musteşte condensul şi parcă simt şi un usor miros de mucegai.
Ce diferit şi ireal pare fiecare strat de zi.
Hohotele Arlequinului, lacrima nesinceră a Columbinei şi superficialitatea Pierot-ului. Măşti.
Alergatura Soarelui după Lună şi neînţelesul poveştii lor incestuase
Peştişorul de aur ce te amageşte lăsându-te să-ţi alegi din zecile dorinţe, doar trei, pe care, evident, nu ţi le îndeplineşte niciodată.
Pasărea Pheonix care,cică, renaşte din propria cenusă. Hmmm. Dacă nu e spulberată de vânt.
Atlantida lui Poseidon îndrăgostit de muritoarea Clito. Sau înalturile Luceafarului iubind pe Cătălina.
Greierele şi Furnica, războindu-se pe-un bob fără valoare.
Şi câte straturi ireale de zi. Şi câte îngustări de noapte. Câte poveşti cu măşti şi legende am aruncat în perna mea.
Acum trebuie să mă apuc de ornitologie. Să separ, să aleg fiecare pană. S-o atribui unei pasari. Asta chiar trebuie. S-a amestecat Columbina cu Clito, Greierele cu Poseidon. Şi vai, măcar de-aş putea să le dau un alt sens noilor cupluri. De-aş putea să le împletesc poveşti noi, chiar mai putin grozave decât cele rătăcite. Măcar de-aş putea să le aerisesc, să dispară izul de stătut şi îmbâcseala de mixtură nepotrivită.
Am vărsat din greseală norii negri, pe perna mea. Musteşte sufocându-mi plămanii, săgetându-mi articulaţiile.
Nicicum nu-mi pot sălta capul de aici. Mă vrăjesc poveştile,chiar aşa, amestecate. Mă provoacă să le asez în ordinea lor firescă. Mă ademenesc să învăţ câte ceva despre fiecare pană aruncată neglijent în perna mea.
Iar eu, azi, doar vreau.

joi, 13 februarie 2014

Micuta balerina


Iubesc balerinele. M-a fascinat atat Nina cat si Lily (Black Swan). Ti-am cunoscut dorinta arzatoare de a deveni si tu balerina. Am intuit ca nu va exista un inceput de cariera. Iti lipseau inocenta si gratia Lebedei albe Iti lipseau viclenia si senzualitatea Lebedei negre. Am incercat sa-ti spun asta. M-ai urat atunci, stiu. Am incercat sa te indrum catre un alt rol, poate mai putin important, dar confortabil si in miscare. Stiu, m-ai urat. Ti-ai tras capacul peste tine si te-ai dus. Micuta balerina esuata.
Acum lucrezi la circ. Faci echilibristica pe sarma. E trist ca folosesti mereu plasa de siguranta. Si in pregatirea ta ca balerina ai folosit-o. Eram eu.
Faci echilibristica pe sarma cu plasa de siguranta.Ai fost mereu prudenta.
Am auzit niste zvonuri. Am auzit ca ai deranjat pe cineva din trupa si se aude ca intr-o zi plasa de siguranta o sa dispara. Ca sarma va fi unsa pe la jumatatea drumului. E distanta mare pana jos, draga mea balerina. M-am ingrijorat la auzul acestor zvonuri. M-am gandit reflexiv, la mine. Ca nu-mi mai place sa citesc cu voce tare si stiu ca ma vei ruga sa fac asta pentru ca te vei plictisi in neputinta nemiscarii tale. Ma vei implora sa-ti spun poezii si sa-ti aduc cani cu apa. Asa ca, m-am hotarat sa-ti spun. Sarma va aluneca, plasa va disparea iar tu ai sa cazi. Fa bine si impaca-te cu colegii de trupa. Eu vreau sa plec in vacanta. N-am timp de poezii, de cani cu apa si lecturi pentru tine. Lasa lebedele, lasa baletul si asuma-ti!

marți, 4 februarie 2014

Din colecţia mea de fluturaşi - part II


E frig, Fluturaşi! Frigul ăsta îmi schingiuie pielea, îmi dezarticulează respiraţia.
Mă las însoţită, de tine, creatură paralelă. Mă plictisesc în moliciunea texturii tale de budincă de ciocolată.Şi mă murdăresc. Dar în acelaşi timp e confortabil şi cald. Cald-ul ăla de-mi lipseşte mie.
Mă las încolţită de contondenţa ta. Îmi clocoteşte sângele, îmi articuleză mişcarile şi suflul, dezarticulate de ascuţimea frigului meu.
Mă las copleşită de delicateţea cuvintelor tale, fine cum sunt ghearele motanului meu. Contradictoriu fluturaş! Atât de paralel cu sine şi atât de înlanţuit cu bucaţi din mine.
Mă las copleşită de frig. Mă împrietenesc cu el, pentru că nu am cunoscut starea intermediara, între el si flacări. Prefer şicanele lui(în ciuda poliartritei mele). Nu mi-e dor nici o secundă de pârjolul usturător din adândurile mele.
Fluturaşi frumoşi şi mulţi.Moi ca o budincă de ciocolată, mai ascuţiti la limbă decât orice sabie cu două tăişuri,elastici, superficiali şi geniali, modelanţi, cerşetori, laşi. Căte poţi găsi în şi printre filele unui fluture mare şi special! Toate culorile si tarele pe care le găsesc şi în mine. Tot focul şi tot frigul.
O colecţie întreagă. Un fluture mare cu multe aripi, ce'mi completează văgăunile sufletului.
Un balamuc sofisticat, simplu şi complicat. Un balamuc adorabil, format din mine şi creatura paralelă ce deţine adevarul pe care ştiu că-l voi stăpâni.Nici mai devreme. Nici mai târziu.

Clepsidra


O clepsidră am să-ţi dăruiesc
de Crăciun!
Pedeapsă-
Că nu m-ai iubit.
Te blestem
Să o întorci mereu
Şi să-mi vezi chipul
Pe fiecare fir de nisip,
Încremenit acolo
Pentru totdeauna
Te blestem
Să numeri fiecare fir de nisip
Care cade
Mereu, mereu
Ca şi cum ai număra
Fiecare clipă,
În care m-am gândit la tine
Nu vei suporta!
O vei sparge!
Şi mai bine...
Mă voi împraştia
În camera ta
Ca un fum
Al unui foc mare
Şi voi rămâne acolo
Să te chinui
Să mă rogi să plec!
Să te înăbuş
Să mă implori să te eliberez!

miercuri, 29 ianuarie 2014

Colecţie de fluturi - part 1


Cum reuşeşti de le întortochezi în asemenea mod, de ieşi mereu cu fontanela închisă? Le iei,le suceşti, le uzi cu lacrimi şi cu ce-o mai fi...întorci capul şi le găseşti uscate, curate, scuturate?
Te-am văzut privind-o atentă pe ea, Bambina, cum privea celest, pe sub borurile pălăriei. Am vazut şi eu acelaşi lucru. Seducătoare creatură, atunci când nu-şi propune. De la ea, ai deprins sfioşenia.
Te-am văzut urmarind-o şi pe ea, Steluţa, cum împiedică stângăcii cu atâta nonsalanţă, că nimeni nu ar crede că nu le-a făcut intenţionat. De la ea, ai învăţat naturaleţea.
Te-am văzut urmarind-o pe ea, Alchimista, cum sapă fericirea, tristă şi mulţumită, fericită şi neîmplinită( e oximoron???), de la ea ai învăţat nemulţumirea pentru suficienţă.
De la Sunshine, ai învăţat să primeşti sinceritatea şi iubirea în formă pură. Parandărătul... pe măsură. Că-l cere.
De la el, Motanul, ai luat francheţea şi "Je m'en fiche-ul".
Cu Icar, ai ordonat norii negri, ai învăţat fără să vrei să-i faci curaţi, aşa cum i-ai adorat când te afundai în adancul risipirii lor. Ai învăţat să fereşti privirea confuza şi ruşinată de bătăi de inimă şi neruşinare.
Căt de frumos, simplu si complicat, răvaşitor şi liniştitor, ai învăţat să râzi în hohote, să dansezi în surdinele basurilor, să colecţionezi exemplare superbe de fluturi nemuritori, să iubeşti aripioarele lor colorate şi rănite(uneori).
Hi,hi! Ce colectie grozava!!!

joi, 23 ianuarie 2014

SENZAŢII CU SENSURI


Senzaţii.
Nu sunt încă pregătită să adun la un loc cuvinte "exprimatoare" de filinguri. Le las să aterizeze bolovanos, pentru că aş vrea sa-mi aduc aminte, când voi avea nevoie ...SENZAŢIILE.
Un nou început?Nu! Porii simt doar rămas bun-uri.
Ce grozavă sunt eu!
Ce mândră sunt de mine!
Nici un regret!
Egoismul altruismului.
Oameni deosebiţi!
Mulţumesc-uri neprimite şi primite.
Suflet plin.
Sunt mândră de mine.
Cosmin-uri cât poate cuprinde Universul sufletului şi minţii mele.
Iubire ca şi fundaţie pentru minunile ce vor urma.
Mulţumesc-uri, rămas bun-uri, Cosmin-uri.
Atât de dispersate şi atât de ...pe cale de a fi adunate!
E bine! Atât de bine, încât mi-e teama să le adun pentru că nu ştiu încă ce formă să le dau. E bine şi cu ele dispersate! Nu simt începuturi pentru că nu am încă finaluri.
Fiecare rămas bun, pe care îl simt prin toţi porii e o sursă de bucurie. Bucurie, că pot, că ştiu, că doar eu pot. Şi nu pot întâmplător. Pot cu blândeţe, cu suflet, cu iubire, cu dar, cu îmbrăţişare, cu privire în prezent pentru că viitorul e pentru mine mai grozavă decât sunt, iar eu nu mă vreau încă atât de grozavă.
E bine. E linişte. E asumare. E frumos şi linişte. Nici o negură. Doar Cosmin-uri, oameni deosebiţi ce mi-au dat câte o căramidă, la mână, pentru fundaţie.
Mulţumesc! Mulţumesc ţie că îmi dai şi mulţumesc mie pentru că ştiu să iau.

miercuri, 8 ianuarie 2014

Intuiţie


Intuiţie. Iubesc intuiţia.
Ai intrat în librărie ca într-o cofetarie. Evaluezi cărţile după coperte aşa cum îţi alegi prăjitura după ornamente.
Mă uit la tine cum atingi curajos, cu privirea un titlu, aparent înţelept,cum mângâi învelişul lucios şi colorat. Ţi-e teamă să o deschizi. O priveşti. Doar. Asta pentru că mă observi cu coada ochiului. Ştiu că nu te temi de judecata mea. Tu doar vei fi cumpărătorul unei cărţi bune. E clar asta, pentru amandoi.
Nu-ţi trece nici măcar o secundă prin cap să o deschizi, să arunci măcar o privire spre prefaţă sau pe coperta patru, unde e câte un de ăla ce-ţi dezăvaluie un pic din adevarul cărţii. Nu! Tu esti hotărât!
N-am curaj să mă pun cu tine. De fapt nici măcar nu vreau. Îmi place sa te observ cum îţi joacă ochii în cap la vederea cărţilor frumoase.
Asta îmi place la voi, bucuria cu care evaluaţi. Hotararea cu care vă susţineţi adevarul absolut al evaluării voastre.
Sunt fericită că în biblioteca voastră nu aveţi nici măcar o carte cu miros de hartie stătută şi coperta îngălbenită de vreme. Va ador pentru asta!

duminică, 5 ianuarie 2014

TO DO


Luni.
Începuturi de an, muncă, scoală.
Mă îngrozeşte faptul că de luni va fi necesar să gândesc. Să mă gândesc la lecţiile lu' fii meu şi să-mi reformulez comportamentu' în ceea ce-l priveşte (că a cam frecat menta în vacanţa asta), să-mi regândesc abordările legate de serviciu' vieţii, să fac planurile idealistice pentru tot anu'(pe care evident nu o să le urmez - da' cică dă bine to-do-list la început de ceva).
Gata cu hippy-otismul underground, amorul ghebos cu luna şi platonic cu soarele! Tre'să scot din sertarul cu amintiri masca responsabilităţii, maturităţii şi altor -TĂŢII.
Ne apucăm de învăţat pentru examenul de capacitate(pe sistemul "hai să învăţăm!")sau (unu' învaţă şi al doilea îi mănâncă ficaţii, dacă nu e serios), facem planuri cu fosta consoartă legate de serviciu' vieţii(RE), cu consortu' traducem milele în chilometri şi invers, până om ajunge la abandonul câinelui.
Vălei! Câtor de astea matematico-fizice tre' să le dau contur.(aaa! există şi un examen la fizică-al meu-pe bune!)
Aşadar. Nu ne plângem de plictiseală. Facem di tăti! În ordinea în care or veni, că nu-mi poţi cere mie să le şi echilibrez plus ordonez.
Finalul apoteotic consemnează faptul că Subsemnata vrea să petreacă Revelionul, ce urmează ( peste 360 de zile), în Veneţia(tananana!). Nu cu cine! Soltera-soltera! Aşa că, ne apucăm, io cu mine să strângem bani de gondolă(că ultima dată când am fost n-am avut bani) şi sunt sigură că bagă ăia supra- preţ de Revelion.)
Gata! Mâine vine luni! Ianuarie luni! Iar eu tre' să!

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

The life behind my eyes


Îmi zic ăştia să mă întorc acasă. N-am primit vestea prea bine. Ştiu că ar trebui să-mi fie dor, să freamăt de nerăbdare. Mi-a fost dor. La începutul călătoriei, când totul îmi era străin şi îmi părea potrivnic. Nu mă puteam adapta cu mâncarea, cu camera în care trebuia să-mi odihnesc oasele. Drumurile păreau lungi şi obiectivele de vizitat îmi păreau stranii şi de neînţeles.
Eram bine, până am primit scrisoarea asta. Mă întovărăşisem cu localnicii. Şi chiar de unii dintre ei m-am atasat.
Revenirea acasă, îmi dă un sentiment de panică. A trecut destul de mult timp şi s-au schimbat destul de multe. Sunt convinsă. Aşa cum m-am schimbat şi eu.
Aici, nu e cald, dar e bine. Plouă atunci când trebuie, soarele nu pârjoleşte iar vântul bate atunci când il ceri tu. De asta o să-mi fie dor. De faptul ca aici pot controla fenomenele naturale.