luni, 31 martie 2014

Despre nimic


Mă dor degetele de la picioare de cât am cutreierat astăzi. Mi-am ales involuntar asta. M-am trezit cu mine încâlţând teneşii de drumeţie urbană şi pornind spre nicăieri. Ce bine-i spre nicăieri!
Am plecat cu 24,2 de semne de întrebare care s-au risipit pe măsură ce paşii se înmulţeau, pe măsură ce privirea atingea altă floare, altă iarbă, alt acoperiş de casă, altă bluză frumoasă sau urâtă.
Şi am mers. Şi apoi am stat pe câte'o bancă. Una, două, trei, patru şi cinci(cred).
Şi am privit. Soarele. Unicul. Verdele. Acelaşi.
Şi am ascultat. Şi am auzit. Păsările. Copiii din parc. Motoare de maşini.
Şi am stat. Am odihnit măruntaie febrile şi obosite.
Am înţeles că fierbânţelile, fibrilaţiile, încordările şi descordările de muşchi, le sunt date gagicilor mişto. Gagicilor ce ştiu a vedea, a auzi, a simţi, a primi, ce ştiu a înţelege şi a nu'nţelege, a-şi asuma.
Apoi am ascultat. Am ascultat nespusele. N-am înţeles mare lucru, decât că e ochei să nu'nţelegi. Pare mai spectaculos aşa, pare sofisticat să-ţi alegi singură variante de înţelesuri.
Şi iar am privit. Spre minunaţii mei prieteni. Unii tăceau fără glas, alţii cu glas. Unii făceam gălăgie cu glas, alţii fără glas.
Am reuşit să mă întorc acasă. Fără răspunsuri. Dar cel mai important, fără de întrebari.
Am trăit o zi fabuloasă, ascultând păsări, maşini şi oameni. Privind cer, flori, iarbă şi oameni. Înţelegând că dezamăgit nu poţi fi, decât dacă eşti mişto.
Şi cum aş mai putea fi supărată pe Cel de peste tot, când mi-a confirmat ceea ce ştiam. Că's mişto!

vineri, 28 martie 2014

Azi NU


1
Am înotat până la mal. Cu mult efort şi înverşunare. Am vrut de vreo câteva ori să mă opresc,să mă las plutind. Să facă marea, ce-o vrea cu mine. Dar m-am gândit că poate o să-mi pară rău, dacă mă las pierdută acolo. Am reuşit. Am gura plină de nisip şi mă ustură rănile. Nu vreau să deschid ochii, încă. Nu vreau să ştiu unde mă aflu. Încerc să-mi dau seama dacă trauma naufragiului mi-a provocat amnezie. Dacă sunt conştientă de mine şi de trecutul meu. Ştiam că exist. Ştiam că traumele produc traume. Ştiam că mă doare. Şi ştiam că exist. Trebuia să aleg. Amnezia sau conştiinţa? Şi trebuia să fac asta repede. Până mă dezmeticeam.
2
Nu vreau să ştiu cine sunt. Am ales asta cu ceva timp în urmă. Nu vreau trecut şi nici existenţe afiliate la ce-oi fi fost eu înainte. Mi-am păstrat "Laguna albastră" ca manual de supravieţuire. Aş fi putut alege Robinson Crusoe sau Cast Away, dar am vrut să rămân cu un pic de romantism pe insula mea. Nu fac nici un efort să fiu şi în acelaşi timp să nu fiu. Pescuiesc, înot, culeg şi mă contopesc cu Soarele.
3
Razele astea îmi intra in piele într-un fel atât de familiar. Nu le pot alunga. E atât de plăcută atingerea lor. Mă urcă într-o gigantică roată, mă plimbă printre stropi de ploaie, îmi cântă You and I şi mult Depeche Mode. Mă-nfioară şi mă-ncălzeşte. Sunshine.
S-a înserat. Tronez ca o broscă pe o frunză imensă de nufăr. Îi îmbrăţişez codiţa şi un colţ al frunzei mi se lipeşte de umeri într-un fel atât de cunoscut. Parcă ar şti că mi-e frig şi parcă ar vrea să mă încălzescă şi parcă ar vrea să-mi amintescă de nişte luminiţe de sub borurile unei pălării.
Cu pielea încălzită de razele zilei şi moliciunea frunzei, ţintesc spre cer, la stele. Bezmetică se învârte printre Care, o steluţă. Mă pufneşte râsul văzând-o împoşetând parcă special pentru mine, praf de stele. Mi se pare că am mai vazut steluţa asta.
Mă învăluie somnul. Frunza mea e tot acolo, în jurul trupului meu. Mă protejează. Steluţa împrăştie praf de stele puţin câte puţin. O feerie de lumini, culori şi sunete.
4
Un tablou familiar. Fluturi, păsări, gărgăriţe, steluţe, raze şi muzică. Atât de familiar încât îmi doresc să adorm iar somnul să le păstreze pentru toată durata amneziei mele.

marți, 25 martie 2014

Balans


M-am trezit dis-de-dimineaţă în ciuda planurilor făcute de a rămâne măcar până spre prânz împlăpumită.
Clopotul navei tânguia jalnice sunete de SOS, aproape înfundate, acoperite fiind de zgomotul asurzitor al valurilor. Mi-am agăţat cu vârful degetelor ochelarii căzuţi pe lângă pat şi m-am ridicat într-un cot, încercând să întrezăresc pe hublou mişcările panicate ale colegilor de călătorie. Nu îndrăzneam să ies afară. Nu de frica vreunui val răpitor, ci de spaima că nici unul dintre ei nu ar vrea să mă salveze.
Furtuna asta e ultimul lucru care ar fi trebuit să se întâmple. Dar n-ai cum să te împotriveşti naturii.
Şi spaima asta m-a ridicat în două picioare şi m-a îngrămadit în colţul cel mai îndepartat al încăperii.
Degeaba strângeam din ochi, cu intenţia de a uita şi a-mi şterge fiecare abandon de pe retină. Le vedeam parcă mai clar, pe fiecare în parte, cu fiecare detaliu, al privirii, al mişcarilor de mâini, de cap. Ştiam că au toate motivele să mă lase acolo, spartă de valuri. Aruncasem atâta haos în jurul meu şi împroşcasem cu atâta răceala. Cu ţurţuri ascuţiţi. N-am călcat pe nimeni, n-am ars, n-am pârjolit. Şi-am crezut că-i suficient, că nu fac asta. Suficient să-mi pot alătura şi eu umărul , într-o misiune din asta, de salvare.
Rămân în colţul meu şi deschid ochii. Văd rostogolidu-se spre mine, clopoţelul de argint, pe care-l rătăcisem acum câteva zile. Se balansa şi el, ca toată nava. Şi se lovea ba de cizmele mele de cauciuc aruncate aiurea prin cameră, ba de câte un picior de masă sau scaun. Ciudat mi s-a parut, că-l aud. Cu sunetul ăla gingaş, cristalin. Să-l aud în hărmălaia aia!? N-auzeam clopotul mare de afară şi-l auzeam pe el! Clinc, clinc! Un strigăt de ajutor, părea. Avea nevoie de ajutor. Era rănit în loviturile alea, în drum spre picioarele mele.
Nu mă puteam mişca. Mă temeam că dacă plec din colţul meu îndepărtat şi-l adun de pe jos, de unde se zbătea, şi mi-l alătur mie, şansa lui de a fi salvat de pe vapor va fi tot mai mică. Probabil că l-aş fi ţinut într-o batistă, în buzunar. Dar dacă partenerii mei ar fi decis să nu mă salveze, nu s-ar îneca şi clopoţelul alături de mine? Dar dacă eu îl las acolo pe jos, văzându-l cum se învineţeşte, lovindu-se de toate porcăriile pe care EU am uitat să le strâng aseara, nu i se stinge clichetul la fel cum i s-ar stinge şi acoperit de apă?
Am închis ochii. Odată cu ei mi s-a ferecat fiecare spaimă dar şi fiecare fărâmă de îndrăzneală. Am adormit. Când m-oi trezi voi vedea poate naufragiu, poate salvarea, poate mă voi vedea înconjurată de partenerii de călătorie, poate îmi voi găsi clopoţelul în buzunar.
Sau poate nu voi mai găsi nimic. Voi vedea atunci..... ce voi vedea.

joi, 13 martie 2014

Acord


Azi nu ne spunem nimic. Lălăim banalitaţi, mustăcim frivolităţi şi ascultăm muzică de companie. De companie potrivită. Sau plăcută. O ardem monoton şi aşezat. Eu azi dorm în mine. Ştii tu cum e cu somnul interior? E disimulant ca şi dedublarea autoindusă. Dar e foarte confortabil.
Îmi picur, picuri de smoală pe gene. Le simt năclăindu-se şi coborând, ajutându-mi acuplarea cu somnul. Şi dorm. De dimineaţă, de când m-am trezit. Fără puls. Mă acompaniez, bâjbâind pe lângă pereţi,scotocind în memorie după obstacolele pe care le-aş putea afla în cale. Apoi mă îmbrăţişez cu grijă, nepătimaş, palpându-mi pielea încercând să o respir. Să o aud. Mă cuibăresc în adâncul meu şi dorm.
Până pe la prânz. Inima-mi bagă 180 de batai pe minut. Bubuie. Dau pe repede înapoi. Îmi scot din buzunarul de la poşetă, cutiuţa mea cu picuri de smoală. Şi-mi picur iarăşi pe gene. Năclăială adormitoare. Banalităţi. Frivolităţi si muzică de companie. Potrivită.
Azi am transformat o zi tahicardică într-un somn îmbrăţişător. M-am acordat cu liniştea. Dorm în mine.
Deocamdată.

miercuri, 12 martie 2014

Despre nimic


Fiinţa mea s-a rupt în două.
Nu ştiu dacă cele două bucăţi sunt jumătăţi. Dacă joacă sah una cu alta, ca în "Viaţa pe peron" a lui Paler. Dar un skandenberg tot fac. Nu ştiu cum o cheamă pe prima şi care-i numele celei de-a doua. De fapt, habar nu am dacă vreuna primează.
Toată filosofia despre supravieţuire, toate sfaturile psihologului despre început şi sfârşit, nu reuşesc să le adune una-ntr-alta, într-o îmbrăţişare libidinoasă de normalitate. Probabil că prima e mai năbădăioasă. E rebelă. Vrea tot ce nu vrea. Şi nu vrea tot ce vrea.Mă gândesc la medicaţie. Mă gândesc dacă dedublarea şi tuburarea bipolară sunt din acelaşi film. Dedublarea e conştientă în inconştienţa ei. Sau poate fi ca în "Life before her eyes", impui o dedublare şi ea se transformă pe nesimţite în diagnostic clar ce necesită medicaţie. Dar la ce bun atâtea căutări de explicaţii. Supravieţuirea nu TREBUIE să aibă filosofie.
În skandenberg-ul ăsta nici un braţ nu e dotat cu putere. Un skandenberg leşinat.
Trei soluţii de supravieţuire ale lui Steinhardt, una în care hotărăşti că eşti "mort" şi eşti salvat pentru că nimeni nu-ţi mai poate face nimic, una în care eşti un vagabond, un inadaptat social şi eşti liber pentru că nimeni nu-ţi poate lua nimic, şi una în care îţi iei putere din loviturile primite. Cu cât primeşti mai multe cu atât eşti mai puternic.
Dedublare autoimpusa.
Fiinţa mea e ruptă în mai mult de doua bucăţi. Încep a striga cu acelaşi glas şi aceeaşi vibraţie, le aud. Fac multă gălăgie şi nu spun nimic. Ce-o fi de spus? Una conduce piesele albe, una conduce piesele negre, una ţine cronometru, una ţine scorul.
Iar suprema, stă şi priveşte. Deasupra fiecărei stări cu iz bipolar. Uneori râde amuzată de încrâncenarea aparent necesară jocului, alteori plânge de mila învinsului. Suprema e fericită în nefericirea ei. Nicidecum invers.