vineri, 25 aprilie 2014

Modelaj


Beibi, mă zgândăre noaptea. Mă zgârie până la sânge. Nu plouă să mă spele. Nu ninge să mă mângâie. Îmi calc gândurile cu tălpile bătătorite de arşiţele răsăriturilor. Atât de multe răsărituri arzânde. Ciudat de fierbinţi pentru o oră atât de neîncepută.
Îţi ascult povestea tăcută, pătrunzând cu unghiile în pielea ta, luându-mi informaţia prin acrilul colorat.
Mă electrocutează necuvântul şi nesuspinul tău, atât de triste şi atât de mine.
Mintea mea iscă scandaluri îmbibate cu prafuri uscăcioase şi înecăcioase. Mi-o calc în picioare, cum spuneam. Îmi iau fiecare gând negândit şi duşman mie, îl răsfir-a-păr, îl respir, îl suflu, îl aburesc încercând a-l umezi.
Mă sperie găurile pe care ţi le-am făcut cu unghiile artificiale. Ascuţite şi dure. Acum urme de zgomote ies pe acolo şi-mi gălăgesc urechile minţii mele, cu gânduri bătătorite şi scandaluri tăcute, prăfuite.
Şi iau fiecare informaţie, filă cu filă şi o privesc frustrată prin ochelari cu dioprii mult mai mari şi nepotrivite şi încerc să ghicesc. De ce mă zgârie noaptea? De ce mă înroşeşte înciudându-mă, picurându-mă? Mă călătoreşte în nebănuite istorii, nepermise, neîndreptăţite şi nedrepte.
Arunc ochelarii grei, îmi smulg cu dinţii acrilul de pe unghii şi mă învinovăţesc că ţi-am furat tăcerea.
Beibi, te modelez la loc. Cu plastilină. Sau mai bine cu lut, că-i mai uman. Şi te plombez pentru că te vreau întreg, nefisurat, nepenetrat. Frumoasă tencuială! Acum îmi pot pune unghiile la loc. Te pot flutura printre degetele de la picioare, nesfarâmându-te. Te joc frumos şi elastic, îmbucurându-mă de informaţia furată vinovat. Mă strâmb şi eu odată cu tine.
La fel mi-ai făcut şi tu. Doar că povestea mea e diferita iar tu n-ai unghii din acril.

joi, 17 aprilie 2014

Perimare




Privesc degetele plonjate pe tastatura, asteptand ca Suprema sa le insufle cuvintele de AZI. Simt ele, asa, ca o fiebinteala, in burice, cum ca ar urma un sir lung si alambicat de cuvinte caracterizatoare de rupturi.
Suprema e cu gandul la calatorii si Chopin. Nu doare. Nu lacrima. Nu. O incearca un sentiment de : "Ce bine!" si "ce din ce in ce mai bine!". Nu braveaza. Asa'i ea AZI.
Azi, pierde cel mai bun prieten. Cu semnatura.
O doare, doar, ne-durerea.
Privesc degetele nemiscate pe tastatura si incerc sa le explic absurdul faptului ca pierd cel mai bun prieten si de prin amintiri. C'asa sunt eu. In fiecare zi imi lipseste mai putin. Stiam ca asa va fi. Ca uit putin cate putin, pana ma'ntreb: ccine'ai fost? si de ce? Uit ca mi-ai respirat in par, ca mi-ai picurat lacrimi fiebinti pe maini. Iti uit sclipirea din ochi. Le stiu parca dintr-o carte citita demult. Pastrez doar numele daltuit pe clopotel.
Azi imi pierd cel mai bun prieten si semnez pentru risipa asta.
Bag filele calendarelor in sac, le atarn in pod si UIT.
La uitare ma pricep cel mai bine.
Azi ai pierdut pentru totdeauna cel mai bun prieten. Te iert! Tu, poti?

duminică, 13 aprilie 2014

Bucăţi


Patru bucăţi. Atât am identificat până acum. Cu una ar trebui să umblu, cu una ar trebui să apuc, una ar trebui să înţeleagă şi una să simtă.
Le-am împuns pe fiecare în parte. Nici un spasm. Nici un zvâc. Tetrapareză ne-spastică. Nu se pretează la fizioterapie, kinetoterapie, masaj sau gimnastică de recuperare. E instalată de ceva timp. Asumată.
Mă întristează efortul abandonativ, al Restului, de a le găsi bucăţilor, un punct comun, de corelare, de intimizare între ele...între ele şi Restul.
Mă îngenunchează tonuri ridicate spre opiniile mele leşinate.
Mă lăcrimează amăgirea abandonului şi abandonul amăgitorului.
Mă canonizez şi mă pun în ramă. Alături de alţi sfinţi torturaţi, ai bucăţilor mele de mult pierdute. Prefer asta, milei de sine.
Îmi privesc imaginea cu alţi ochi. Smolită. Înspinată. Sângerând neîndurare. Îmi asum şi asta. Îmi provoc chinul, masochist, încercand a mă convinge că fiecare picătură de sânge, fiecare răcnet de durere neauzită, fiecare nemişcare, mă îndepărtează de propria-mi milă.
Iubesc neiubirea pe care o simt. Mă afund în carnea mea flască şi mă-nvelesc cu ea. Ma-nsingurez, fiind aproape convinsă că oricât aş încerca să dansez sincron cu Restul, oricât aş cerşi plasturi pentru găurile bucăţilor mele, oricât aş zâmbi monalistic sau claunistic, rămân cu propria-mi milă, mascată în rama jegoasă din jurul canonizatei.
Mă pedepsesc în fiecare clipa pentru închinăciunile, la mine. Îmi pedepsesc adorarea'mi învinsă. Îmi cânt prost, refren de îndurare. Atonic. Aritmic. A- .
Şi mă închid cu totul. Cu ochi, cu buze, cu puls.
Pleoştesc sarcasm de împrietenire cu acceptatori pentru o zi, ai diformitaţilor mele.
Şi-ntr-un final, întotdeauna previzibil, îmi accept superioritatea în faţa lor. Accept prabuşirea mea ca fiind victoria asupra lor, celor ce înţeleg atât de puţin, celor ce spun atât de multe fără consistenţă, a celor ce mimează trăiri imitative, ca maimuţele, a celor ce pretind a înţelege şi a fi, a celor ce se amagesc că există mai mult şi mai bine decât mine.
Până la urmă, iubesc neiubirea pe care o simt, iubesc fiecare bucată paralizată ne-spastic, iubesc nerecuperarea şi tot handicapul autoimpus.
Ma'mbucur pe mine şi posibilitatea mea de a fi şi aşa.

luni, 7 aprilie 2014

Plapume


Sunt îngrozitoare! Nu ştiu cum. În ce fel. Nu ştiu cât de. Dar am înţeles din tine că sunt.
M-am trezit dincolo de miezul nopţii cu certitudinea asta.
Nu vreau, Fluturaşule! Mi-e frică de grozăviile mele. Mă scutură nevoia să nu fiu. Mă scutură frica de a nu şti cum să nu fiu. Şi te înţeleg că vezi asta. Văd şi eu ceva. Văd şi eu că vezi. Şi mi-e frică şi ruşine că mă vezi.
Îţi usuc aripile când te apropii de mine. Nu vreau şi cu toate astea, ţi le usuc. Şi te suflu umed încercând a te hidrata cu respiraţia mea. Dar te zbor atât de departe de mine. Îmi lungesc braţele'mi moi, încercând a te prinde. Îmi arunc privirea atât de departe cât poate ea şi cât te duci tu. Încerc a te resuscita agonic, în distanţa şi timp. O fărâmă, măcar, pentru mine, de mi-ar rămane, de mi-ar cuveni.
Şi nu ştiu dacă te usuci pentru că te usuci de mine, nu ştiu dacă te rupi pentru că te rupi de mine, nu ştiu dacă mori că ţi-e a moarte de mine.
Ştiu doar că m-am trezit dincolo de miezul nopţii înţelegând că sunt îngrozitoare. Că şi eu dacă aş fi fluturaş, cu aripile atât de fragile şi trecătoare, aş încerca să mă păstrez, departe de uscăciune, departe de jilav, departe de mine.
Şi-am încercat, Fluturaş! Pe toate le-am facut. Pe toate cele ce-am ştiut eu să le fac.
Şi m-aş duce într-o altă parte să cer ajutor. Poate larvelor ce şi-ar putea dezvolta rezistenţa aripilor odata cu frământul meu. Poate la păsări de pradă, ce prin comparaţie ar fi mai urâte şi mai prădătoare decât mine.
De un' să ştiu eu ce să fac şi un' să mă duc, că toată existenţa mea, am tras de sfori alunecoase şi invizibile. Şi am vorbit atât de mult şi degeaba.
M-am construit pentru însingurare. Da' eu n-am ştiut.

joi, 3 aprilie 2014

Vânt *


Sunt vânt. Sau eram. Al meu.
Mă purtam pe mine, fir de praf, împrăştiindu-mă prin lumi. Paralele. Şi perpendiculare, uneori. Da' rar.
Uneori, mă brizam încetişor, mă suflam puturos, cât să nu mă rătăcesc printre alte fire de praf şi să ma ating cu alte vânturi.
Alteori mă strănutam dintr-o nară şi mă aruncam în niscaiva tălpi înglodate de bocanci.
Sunt fir de praf. Sau eram. Al meu.
Mă lasam purtata de mine, vânt, împrăştiată prin lumi. Paralele. Şi perpendiculare uneori. Da' rar.
Mă vanzoleam şi mă taifuneam, şi mă-ncercuiam, căt sa nu mă fure alt vânt, al altui fir de praf. Purtat. Împrastiat prin lumi. Sau o talpă de bocanc, înglodată.
Sunt vânt. Sunt fir de praf. Sau eram.
Că parcă nu's pe aici. Şi nu ştiu încă, nimeni nu-mi spune, dacă's firul altui vânt, ori vântul altui fir, ori m-am lipit în aruncare, de talpa unui bocanc înglodat.

miercuri, 2 aprilie 2014

Pe câmpii


E opt şi optâşpe, ceasu'.
Am trăit ziua asta, aşa cum îmi trăiesc toate zilele,în ultimul timp. Am atins toate stările emoţionale. Nu ştiu dacă am ratat vreuna.
Am intrat pe uşa casei cu zâmbetul meu preferat, ăla de toantă fericită. Şi câinele parcă s-a bucurat altfel când m-a văzut. El oricum e un câine bucuros şi dă din coadă, că-i câine.
Acum e opt şi douăşpatru şi mi-e foame. Într-un fel atât de vesel, că am senzaţia că'mi sare singur peştele în tigaie şi-mi zâmbeşte aromat, de acolo, prăjindu-se singur.
Aim hapi nau! De ce mă-sa's hapi, nu ştiu. Că-ti povestesc iarăşi despre nimic şi tu îţi legi mintea, noduri nodurele, încercând să-mi gasesti dedesubturile.
Aşa's io, Fluturaşule! O cutie mare, cu o fundă imensă, cu interior aclimat, cu ace ascuţite şi boante, şi moale şi tare. Mă plimb fără de plictiseala prin cutia'mi. Mă aprofundez, înecându-ma zilnic în mine. Bat câmpii de secole, şi culeg de acolo toate floricelele şi buruienile care'mi par mie mai colorate. Şi le bag în mine şi mă'npopoţonez cu toate cele.
Nu mă căuta mâine pe câmp! Ţi-am zis că'l bat, nu că stau acolo. Instabilitatea emoţională, nedovedită, nu-mi dă pace, nu mă lasă să stau într-un loc, chiar aşa plin de ispite cum e ăsta.
Aim hapi şi lasă-mă să rămân aşa, vreo două ceasuri, măcar! Fie'ţi milă de bietu' câine.
Fluturaş, mai stau o ţigară şi mă duc! Mă duc să-i zâmbesc peştelui din tigaie!
Astăzi am privit o cană în transformare termică. I-am acordat cănii cel mai larg zâmbet pe care-l am eu. Mă identific cu cana aia, torni lichid înfierbântat la 100 de grade şi pare alta.
Astăzi l-am revăzut pe Mihaiţa şi mi-am reamintit povestea lui de înger. O să-ti'o glăsuiesc odată.
Astăzi te-am lăsat să torni în mine, Fulturaş, 100 de grade. Şi dă un sărci pe gugăl sau unde vrei tu, şi n-ai să găseşti una mai hapi ca mine!
Mă duc la peşte, Fluturaş! Revin să pun diacriticele şi să dau publicaţi. Acu' cât încă mai sunt pe câmpii.

TRI


Mă şăd la birou şi se învârte, încă, totul în jurul meu. Nu-mi amintesc mare lucru din ce-am făcut şi spus aseară. Nici măcar nu-mi amintesc dacă am făcut sau spus ceva. Frânturi. Dar nu sunt foarte sigură nici de ele. O imagine mi-a rămas în minte. Dacă îi spun revelatoare, ar trebui să fie de bine,nu? Dacă-i aşa, nu-i zic, revelatoare! Nu-i zic nici cum.
Pe bucata asta de spaţiu, pot să spun atâtea, pot să simt preţ de câteva cuvinte. Îmi ridic ochii acuşi, către realităţi, ce nu-mi permit să mă ştie şi să mă vadă, jos, sleită de putere, orbită de atât de multă durere, de nu ştiu unde mai încape. Nu pot să nu mai pot, nici măcar în ochii mei. Teoretic, am nevoie de ajutor extern, în cazul ăsta. Practic, în afară de mine, nimeni nu poate. Şi cum ar putea, femeia aia ce stă lipită cu faţa de covor, să o ridice pe ast'laltă? Că ast'laltă stătea(aşa jos cum îi ea) şi se uita la aia de pe covor şi îi venea să o mângâie, da' aşa, cu mângâieri de alea ca pentru cel mai mutilat câine, mângâieri din alea, milă cu silă,înţelegi? Şi se uitau una la alta, evident nevăzând nimic(că's chioare amândouă) şi se'nciudau şi se'ncordau şi se'nplângeau. Ce căcat de minte! Ce căcat de suflet! Că dacă oi spune ce căcat de destin, o suna testamentar, şi muierile alea două, aia de pe covor şi cu mine(care oi fi eu), nu's bune nici măcar să'şi redacteze titlul.
Mă gândesc acum că există şi o a treia. Şi poate ar trebui să mă aplaud cu ea. Că a treia râde cu tine, şi râde sincer ('tu i mama ei de jucăusă). Sau poate'ar trebui să te aplaud pentru ea?
Am inventat tulburarea tripolară? Hai, mă, că'i fani!

marți, 1 aprilie 2014

Acasă


Mă răscoleşte dorul, ce l-am lăsat acasă.
Mi se rupe nimicul ăsta de suflet, rătăcit prin învolburata-mi carcasă.
Mi se-ndoaie os cu os, osteoporozându-se elastic.
Mi-e dor de casa sufletului meu.
În minte-mi cânta "Veşnice Pomeniri", de mamă şi de tată. De acasă. De iubire. De liniştea veşnicilor mei.
Mă sperie luciditatea furată şi aproape întotdeauna aparentă, a rămaşilor.
Mă sperie sunetele mincinoase, umilinţele gălăgioase, lacrimile nevăzute şi hohotele greţoase.
Mă intrigă lucidul, normalul şi firescul smălţuit.
Mă trag spre ei printr-o mie de fire convingătoare.
Ma'ndepărtează de nimicul meu de suflet.
Mă fac să plâng nelăcrimată, mă pun să râd durere. Şi vor să-i mint. Şi vor să-i lovesc. Şi mă vor necântată. Şi mă vor.
Mi-e dor de braţele mamei înlănţuite în jurul meu şi al nimicului meu de suflet. Mi-e dor de casă.