vineri, 16 mai 2014

Unfriend-MI (mie, imi, mi)


Mişcă-mă!
Sună-mă de trei ori în dreapta creştetului. Clinc, clinc! Aşa să mă suni! Acolo unde mi-a apărut smocul ăla de păr alb, să-mi dai fragment de clinchet. Să reuşesc să ascult muzicalitatea smocului ce urmează a mă împăduri.
Unduieşte-mi nervii spinali şi dă-le rimt.
Mişcă-mă!
Nu încet şi cu delicateţe. Mişcă-mă zguduitor şi însemnat. Zgârie-mă! Sună-mă! Mişcă-mă!
Aruncă-mă prăpăstios şi lasă-mă acolo, un pic, să rumeg sunetul din dreapta creştetului. Apoi vino după mine. Împrăpăstieşte-te şi tu un pic, că n-o fi bai. Om vedea noi cum om ieşi de acolo. Boţiţi şi cu urechile mutilate de sunete.
Dansează-mă! În apă, că pare mai usor, mai senzual.

Îmi sun în creştet şi mă iau pe toate părţile. Şi-n dreapta, şi-n stânga, şi central. Vocea mea sună prost. N-am ce să-i dau smocului să-l îndulcesc. Nervii spinali, îmi mişcă corpul alert şi făr' de ritm. Gura prăpastiei e prea sus, iar aici nu funcţionează nici un ritm şi nici un clinchet.
Încerc să mă iau. Îmi dau mâna. Şi mă prind eu, că fizic, metafizic şi logic, nu mă pot extrage singură, oricât de convingătoare mi-ar fi dualitatea.
Eu pe mine, nu mă mai! Nu mă mai sun, nu mă mai dansez, nu mă mai mişc şi nici măcar nu mă mai întovărăşesc. Pierd timp de pomană cerşindu-mă mie. Unfriend-mi!

miercuri, 14 mai 2014

Plăceri vinovate


Îmi simt tâmplele în stare de implozie. Nu caut cauze. Nu caut explicaţii. Sunt conştientă că aş putea să le găsesc şi mi-e lehamite să mă îmbăgăjez iarăşi cu ele.
Arunc o privire în jurul meu, căutând/încercând, să găsesc ceva, orice, o activitate, un obiect, o altă stare ce ar putea să mă fure pân' la somn.
Televizorul a devenit un aprig adversar al nervilor mei(vii).
Mor de ciudă că m-am rupt de telenovele. Îmi lipseşte naivitatea lor în contact cu creierul meu. Efectul era mai liniştitor decât orice formă ar lua valeriana într-un flacon.
Mi-ar placea să fiu de rahat, întovărăşită de "Suflet vândut", "Mala mujer"," Alejandra", etc sau orice altă lacrimoşenie cu bunăciuni de tipi şi tipe a conceput nenea sud americanu'.
Dar nu merge cu telenovela. Toate's pe la episodul peste 40 şi nu mă mişcă, în afară de frustrarea că nu-nţeleg cum îi cu iubirea asta, ori bună şi proastă, ori rea şi proastă. Antiteticele e grele por mi, acu'.
Zapez. Mă fură ba o emisiune politică, care evident mă agită şi-mi crează opinii( că de opinii era însetat creierul meu), ba o ştire cu violu', inundaţia, divorţu', omoru', accidentu', războiu', etc. Ori dau de vr'un can-can fabricat, ce mă blochează provocându-mă a considera şi eu una-alta, de a-mi da şi eu, mă rog frumos, cu părerea(că de păreri avea nevoie creierul meu acum).
Închid TV-ul. Sunt mai implodată.
Îmi iau inima în dinţi şi o tai la market. Băgăm terapia prin şoping, cu justificarea că n-am mai făcut aprovizionarea de un secol şi frigiderul are lacune serioase.
Mă proţăpesc printre rafurile pline şi realizez că sunt un om mort făr' de listă. Parcă nu-mi trebuie nimic, parcă mi-ar trebui tot.
Şi încep a arunca în coş, alandala, cosmetice, lactate, pui şi borcane. Furişez vreo două peturi de bere(să fie), mă uit dreapta-stânga şi pitesc cuminte şi o sticlă cu vin(să fie şi aia).
Mă apropii de casă şi încep a mă panica: oare am bani să plătesc muntele ăsta din faţa mea? Plan B pe card, n-am. Îmi asum şi dau înainte.
Casiera îmi bagă o sumă uriaşă. Aş renunţa acum, la vin şi bere, ciocolată cu mentă(preferată), pixuri metalice(am o obsesie), dar mi-e ruşine, că-s vreo zece inşi în spatele meu. Aşa că plătesc spăşită şi-mi iau tălpăşiţa împingând anevoie coşul.
Agăţ repede un taxi, mă instalez pe bancheta din spate şi încerc să-mi explic pe ce Dumnezeu am dat atâţia bani.
Încet-încet, sentimentul de vinovăţie ia locul nervilor. Ma justific rapid că-mi trebuiau aproape toate şi pân' la urma chiar de nu-mi trebuiau, eu pen' ce muncesc?
Am revenit între pereţii mei. Eu zic că am scăpat uşor de implozie explodată. Acum mă ocup cu aşezarea cumpărăturilor în dulap, frigider şi cu contemplarea lor.
Copilul e bucuros. Are şi el beneficiile lui. Se poate altfel?? Eu sunt mai liniştită. Acum pot privi o emisiune la tv, pentru că pot adormi cu gura plină de ciocolată cu mentă, ajutată de paharul meu cu vin.
Mi-e ruşine cu mine şi de toate tarele mele. Mi-e o ruşine aşa de plăcută, că-mi fac loc altor neruşinări, noi, ce sunt mult mai vinovate decât astea.

luni, 5 mai 2014

100



Te-am păcălit.
Tu nu-mi eşti bun cu mine.
Tu eşti aşa cum îmi zic eu că eşti.
Te macină acelaşi egoism. Şi sufletul tău e ros de cari, ca şi al meu. Funcţionăm la fel de curajos pe repede înapoi.
Nu reuşeşti să te desenezi şi încerci culori, pe mine. Tu le zici pasteluri. Şi eu le zic la fel. Dar nu-s aşa. Îs griuri şi marouri şi pe alocuri roz-bombon leucemic, că pentru roşu, trebuie sânge, iar la noi nu mai este.
Mintea mea mişca unilateral. Nu vrea faţă-spate, stânga-dreapta. Nu poate, oricât ar încerca.
Mai pun un pic de sare, nu multă, că la vârsta mea e bine să am grijă cu afecţiunile cardiace. Măcar eu. Măcar cu sarea. Mai pun un pic de piper şi boia iute să pişte puţin la limbă. Nu mult. Un pic. Să simt. Îmi scot ochelarii pentru a fi intrată de-a dreptul în călătoria gusturilor. Mmmm! Le-am potrivit bine. Condimentatul pare a fi specialitatea mea.

Şi nu te vreau pentru că mi-e dor. Că nu mi-e bine mereu cu dorul.
Nu te vreau, pentru că mă coci şi mă rozi şi mă afunzi şi mă joci, şi-mi aminteşti, cât de coaptă, roasă, colorată, iute şi sărată sunt. Şi-mi mişti dorul de mine, iar ăsta nu trebuie să fie. Eu nu's! Sau sunt. Dar nu acum.
Tu ştii că n-ai voie să mă întristezi?