marți, 29 iulie 2014

Nț nț nț

Nu prea știu să spun, să cer și știu din ce în ce mai puțin să vreau. Dorința e un filing dezamăgitor. 
Mă zbat în singurătate cu puzderie de albinuțe harnice și binevoitoare, prin stupul meu. 
Toate polenizează prin cine știe ce locuri, apoi vin de mă scurmă, mă bâzâie și mă gălagesc, mă păcălesc de o găletușă de miere, și roiesc. Și măcar de-ar roi departe! Nu! 
Se întorc iar și iar și iar, să-mi ia mierea, să mă bâzâie, și atât.
Am început să știu din ce în ce mai puțin să vreau. La naiba cu vrutu'! Vrutu' doare! Apoi doare spusu'. Apoi cerutu'. 
Și apoi decizi că e mai bine singur în stup. 
Și-mi știu albinele. Îs Împărțite în trăntori și căpușe. Le iau le pun în insectar în cutia mea cu dăunători și le scot din când în când, că mă îneacă mierea. Și le-o dau! Luați! Du-vă dracu, de înfometați!
Matca-Suprema, are să vă dea la toți! 
Și roiu! Neamuzanților!
Și n-am nevoie să spun, să cer, să vreau pentru că eu știu să știu!

duminică, 20 iulie 2014

KIBUTZ



Eu mi-am crescut liana asta, în seră, la poalele vulcanului. Bine ticluit îmi fu planul de întrebuinţare. Dar l-am uitat ulterior.
Aş vrea să cred că ăsta e copacul ce am ales să-l caţăr, cu ajutorul ei.
M-am speriat de înălţimea lui, atunci când l-am văzut întâia dată, dar temerar m-am aşezat la rădăcină voind să-i aflu insensibilitatea ce mi-aş dori să i-o ating.
M-am îmbinat perfect, zic eu, cu a mea liană, şi am suflat cu ea, la rădăcină, aşa de intimdare, un suflu fraged şi umed şi uşor şăgalnic. Când aruncai privirea, spre vârf zării cum frunzele se arcuiau văratec.
Şi am mers mai sus, eu cu liana mea, fixând cu privirea un mugur de lumină, mijind în vârf, de printre frunze. Şi-am încolătăcit tulpina până la prima creangă, extaziată fiind, de verdele ce arcuia în faţa mea.
Şi am uitat în urmă, mulţimi de cioturi, pulsând şi aşteptând calmarea lianei mele reci.
Şi am luat-o înapoi. Un du-te-vino încercuit şi înşerpuit, perfect într-un final şi atât de imperfect de chinuitor. Mă ierţi, copacule?
Şi vine ploaia. Vulcanică. Îmi picură câte un strop înfierbântându-mă şi agitându-mă şi zăpăcindu-mă. Şi iar fugii spre vârf, spre mugurele ce țanțoș mă aștepta, şi iar uitai mulțimi de cioturi în urma mea. Şi ca-ntr-un sprint emoţionat de pocnetul pistolului de start, haotic înfăşuram din nou c'un du-te-vino ameţitor.
Şi am căzut epuizată la poalele copacului, si am privit liana abandonată, cum stă ea împletită acoperindu-i verdele, păzindu-l de furia vulcanului.
Şi am rămas acolo. Degeaba încercam a mă mişca. Furtuni de lavă se prăvăleau pe mine. Şi am închis ochii, în aşteptare, sperând să fiu salvată şi eu, ca şi copacul, de liana mea.
Ce-mi place treaba asta cu scriitura. Că pot a-ţi explica cu roz-detaliu, lumini şi umbre, şi tu să înţelegi. Cum nu?! Că despre asta am vrut să zic.
Poveste mea nu-ncepe cu a fost odată. C-o să mai fie, că i prea mişto, şi nu vreau să cobesc. Ferească!
Evenimente naturale, cu plante căţărătoare, copaci bătrâni şi adormiţi şi cu vulcani erupători, sunt rare. Ştiu. Doar atunci când pui povestea în ştiu eu ce parcare sau în vreun autobuz. Abia atunci se schimbă frumosul incredibil într-un credibil mult prea banal.




Feerie



La marginea nopţii cuvintele nu mai dor. Se-nvăluie în asfinţitul soarelui şi se îmbălsămează cu miresme, poate amăgitoare.
Şi nu te poartă nicăieri altundeva, decât acolo unde eşti. Aici. Unde lumina nu-ţi e de trebuinţa să vezi ceea ce ştii. Aici. Unde tristeţile nu au pătruns vreodată, că nu e loc de ele. Nu că n-ar fi lacrimă sau frison de durere, doar că şi-au luat atât de bine loc prin firele de iarbă şi razele de lună, că nu mai ştiu durerea dacă doare, frisonul dacă-i rece şi frig.
S-au întrepătruns atât de analgezic, cu-atâta sens, că nici un zgomot îndepărtat şi infricosător, de întuneric mort, nu le perturbă aşezarea, perfectă, de margine de noapte.
Vreo câţiva de greieri, cuminţi, într-un cor pe patru voci, îmi murmură, a capella, o legănare cunoscută.
Un pumn de licurici mi s-au îngrămadit sub ceafă în încercarea de a mă lumina.
Mă văd. Şi nu mă simt. Nu-i timp de simţiri.
Letargic ador acest final de noapte şi început de nicăieri.
Sunt. Şi nu respir, doar murmur şi-ncerc să nu înving cu fericirea mea corul de greieri şi lumini de licurici.




marți, 15 iulie 2014

Milfy

Cu tine de mine şi de tine 
Așa'mi ploua ntr-o vagă dimineața şi zic că-i  vagă, că numai dimineața nu era.
Era vreo  unu, pe l'amiaza, când m-am trezit cu'n gângurit în cap, şi te găsii sub perna mea, să ţi-l şoptesc.
Şi n-ai dat importanţă  contrastului dintre sunete şi ridul de la ochi. Ai zis şi tu la fel ca mine.
Așa netoti eram în dimineața aia, sau ce era- un început de zi, așa de nebanali şi leneşi în a articula cuvântul.
Cuvântul ăla de-l dă pe om jos dintr-un pat ce nu-i prea pat. Fânos-bucolic şi nesimţitor, pe șale şi pe coapse şi sub cap, la ceafă.
Nimic de nedescris doar de îngânat nătâng şi gângurit.
Nu vreau a mă trezi! Dă-mi pace o oră, atât măcar mai dă-mi, să dorm.
Să mă ador cu somnul între mulțimi de-atâtea vise neterminate sau brusc sfârșite de pe mijloc.
Şi apoi mai dă-mi încă o ora să-ţi zic că m-am trezit şi dragă mi-e trezirea în perne moi şi pijamale reci. 
P'urmă o să mă înfăsor, să-ţi fac pe plac, în mantia lumească, şi-o să mă joc de-a omul viu şi deşteptat în zori de zi. Şi nimeni n-o să ştie, c'a fost de fapt în jur de unu pe l'amiază, trezirea mea.

Simplu

Pe la o margine de lume, să fi fost pe la vreo două și ceva, pe'o bancă scorojită de vremi, m-am așezat cu gândul să-mi curentez trupul, cu lumina soarelui ce-și străpungea razele printre frunzele copacilor.
Nimic nu mă mișcă mai mult decât verdele în contact cu mine.
Îl conștientizez în dinăuntrurile mele.
Spasticizez, cu el, vibrații non apatice. 
Mi-mprăștii celulă cu celulă prin aerul coclit de după-masă de Iulie.
Mă-namorez de fiecare floare, de fiecare frunză, și-mi termin contopirea cu supremă voluptate, și trec spre iarbă și iar pe flori și iar pe frunze.
Mă birui, lovindu-mă de caldarâm, cu o plăcere frenetică, de om învins de-atâta șansă de verde viu, de viu și verde.
Culorile organice stârnite-n mine, de căzătură, mă levitează, pansându-mă-napoi cu iarba și florile și frunzele și soarele. 
Și mi-e o liniște gălăgioasă prin fiecare por, și mi-e o lene de plecat de'acolo, și mi-e grozav de bine-n mine. Pe caldarâm. Și levitând împreunându-mă, o dată și încă o dată, cu fiecare floare, cu fiecare frunză, neobosind.

luni, 14 iulie 2014

Hai Pa


N-a coborât. Nici nu mai știu care-i starea de fapt.
Nu-i nici aici, iar eu cu siguranță, Acolo Nu-s.
E doar o ducere. Spre stele. Sau cu intonații de intenții, spre prafuri de stele. Așa-mi zic EI.
I-o învelire. Sau ce știu eu??
N-aș vrea să cred că EU dețin același  plus magnetic, ce vrea a mi-i împinge. N-aș vrea să cred nimic.
Doar văd un cerc din ce în ce mai plin de mine. Eu sunt în toate colțurile lui. Și-n mijloc.
Mă duc și eu. Și m-aș tot duce. Acolo unde soarele reflectă în iarba, dorințe verzi și iubiri devascularizate.
Eu știu că nu-i de stele acolo. Nu-i cu sclipiri și străluciri.
Acolo clorofila ia locul sângelui, ce pic cu pic, s-a scurs, cât m-am vampirizat și demagnetizat de una singură. Așa îmi e dorința. Aș vrea să-mi fiu, acolo, tulpina nufarului. Că-i nouă mie și nouă vreau să-mi fiu și eu. Cu tine.
N-ai coborât. Dar o să pleci, iar eu am să-mi păstrez iubirea în ultima mea picatură de roșu. Să-i dau sinuozitate fotosintezei. Cu tine.
Hai, PA!

sâmbătă, 12 iulie 2014

Wall in my head



It's not enough, îmi zise el . Mai merge şi un pic piper şi încă puţintică sare.
Uf, gem sub povara neputinţei de a mă ajunge acolo unde poate, nu mi-e locul. Şi e frustrant că vezi şi ştii ce mi-e de trebuinţă.
Hm, şi e uşor când plănui drumul spre dicolo-ul tău. Picioarele-ţi sunt very good friends, în vis. Iar gura-ţi turuie plenitudini. În vis. Ok, beibi In my dream!
Maybe tomorow, când voi deschide ochii, îmi sclipăre inoxul tău prin ei şi văd şi eu ce vezi şi tu.
Acum mi-adulmec neputinţa de-a mă răzbate, şi mă'ntovărăşesc cu ea.
Mi-e drag de mine neajutorată. Îmi umplu inima de duioşie vazându-mă atât de inocentă.
Hm, cum calc şi cum le zic! Cum bâigui drăgălaş, sunete aproape mute.
Şi'nchid ochii, în fuga mea prin minele ăsta stupid de dulce. Mă'nlănţui iaraşi eu cu mine, şi-mi zic: că lasă! că mâine!
Şi'adorm.
Aşa mi-ai zis, să dorm. Să dorm şi să m-adorm, să pot să mă ador în visul meu frumos. Măcar acolo. Măcar tudei.

miercuri, 9 iulie 2014

Crash Boom Bang


Băi frate, când te doare, bubuie inima în tine. Şi te scurmă şi te roade şi-ţi fute tot circuitul ce l-ai închis, odată cu cercul.
Nu-mi ştiu motivele pentru care am lăsat să intre păsarea asta în nepăsarea mea. Poate pentru că era pretinsă, nepăsarea.
Te uiţi în ochi sfioşi şi crezi că-i ştii, întorci capul şi jneap! te cosesc la maleole.
Îţi păstrezi în cap(că-i confortabil), refren de însoţeală pe viaţă, de lacrimă fierbinte de la un obraz la altul(Sandy-Bell-ian), şi te marchează şi te înduioşează dedicaţia personală, şi întorci capul, şi jneap! ..la maleole.
Asculţi tăceri transmise prin vârf de degete şi adulmeci, evident îmbucurându-te, de şansa pe care ai avut-o să experimentezi transmiterea extrasenzorială a adorării reciproce, şi întorci capul, şi fâss..s-a evaporat.
Deschizi cărţi închise şi le răsfoieşti filă cu filă, împreunând sincerităţi eliberatoare, şi te dublezi în afara ta şi ţopăi de pe un picior pe altul, hapi că împarţi naturalul cu naturalul, şi pffuoa...
Băi, când bubuie, pentru că eşti om bătrân cu experienţe la futut de maleole şi fâsâit de duioşii, iei un extraveral, speli trei farfurii, iei plodu de mână, şi te duuuci....poposind în aşteptarea altor sfioşenii false, altor însoţeli pe viaţa, udate de lacrimi Sandy Bell-iene, altor experienţe extrasenzoriale şi a altor răsfoiri de cărticele. Sau tot alea.
Ştii de ce? Că e mişto să fii bleg sau confuz, din când în când. Că eşti hapi înainte de bubuială.
E?? E o concluzie pozitivă, or' ba?

joi, 3 iulie 2014

Confort


Într-un fel mai mult decât simplu și lent, pocnesc pe dinăuntru, ca bobocii de floare. 
aud șoptindu-mi călduț, vorbe de alint.
N-am făcut-o niciodată până acum. Niciodată nu mi-am șoptit nimic. M-am învățat să-mi tac și uneori să-mi strig porunci. 
Nu stiu ce m-a apucat, dar m-am trezit împlinită de confortul mângâielilor mele. Șoptite.
Un amestec de duioșie cu miros de tei adormitor. 
De aeroporturi cu miros de primăvară senzuală și cascade șipotind cristale din cristalin de priviri.
De abur de cafea, de miros de iarbă fragedă și lafăială în fraze de tot felul, fără trebuință de Erată.
Nu înțeleg de ce am încercat vreodată sa corectez, mersul firesc al razelor pe aer?
De ce am oprit și am făcut, Atlasicul efort de a deturna inconsistente naturale, din drumul lor?
E cald și bine. E răcoare și rece și fierbinte și jilav și bine.
Nu m-am gândit niciodată, ca îmbinarea perfectă între mine și eu, poate aduce balans, confort și atâta moliciune de suflet liniștit. 
Nimic imperios, nimic sugrumat.
Doar ridicoli fluturi si gâze, caraghioase avataruri de flori, pasteluri și iarbă înalta, mângâieroare de gleznă.
Cât de simplu e sensul din spatele turuieliror mele.