joi, 28 august 2014

Datată

Incoincidență de caracter. Sau poate o coincidență temporară. Fizic brevetată, atestată documentar de-un document perisabil.
Documentele sunt perisabile, oricât le-ai tăinui în sertare etașate, oricât le-ai îndosaria ordonat.
Da' cine se gândește la efemeritatea lor, când îți suflă vânt de vară printre coapse? Când bate din aripi în incinta stomacului, fluture rebel și neastâmpărat?
Pot privi neconcordanţele din multe unghiuri. Pot vedea dintr-un unghi, cum curge moloz din crăpăturile zidurilor mele. S-au stricat multe, au trosnit geamuri, s-au fisurat tencuielile depozitate una peste alta peste alta, în ani. Citadela s-a sfărâmat. Te îngrozeşti făcând inventarul pagubelor doar dintr-o clipire.
Din alt unghi, îţi este clar conturată în cap, ideea detonării fortăreţei. Ştii că n-ai să mai poţi mirosi aer închis şi vechi, luminile interioarelor se'ntunecă şi calificarea, mai dăunazi brevetată trebuie echivalată după o lege înnoită.
Sunt locuri totuşi, unde punctele necoincise, se întâlnesc, dincolo de cercul închis al regulilor şi al normalului banal. În locul în care s-au marcat începuturi din ce în ce mai crescătoare. Se întâlnesc apoi reflexiv, în punctul Tantra, ăla de-ţi aminteşte de comuniunea clipei cu eternitatea şi a fiinţei cu nefiinţa.
Covârşitor înţeleg că drumul ăsta lin ce dez-curge în faţa mea, nu doare, pentru că mi l-am chemat, din fiinţa adâncului meu, şi merit să-l port aşteptând, fără să ştiu, uniunea cu mine. Nebrevetantă.

IV

Geană cu geană se întrepătrunde , ca într-un somn ahtiat după vise bizare, cuvântul ce-l naști în mine, însămânțându-l direct în cortex. Îl înrădăcinezi acolo și îi torni apă la moară, să crească, afară și înăuntru, și...și nu e simplu. Nu-l pot alege pe ăla potrivitul să-l las să-mi bântuie creierul și să mi-l manipuleze împăcătuindu-l.
Îmi bălăngăn insomniile Într-un spațiu mic, neaerisit și ambiguu. Nu mi-e teamă de nedeschiderea lui, că eu mă intimizez repede, chiar și cu spațiile închise. Nu mi-e teamă de nici de-un vănt ce-o fi să bată prin știu eu ce crăpătură. Nu mă tem de reparații. Bat cuie.




sâmbătă, 23 august 2014

Infinituri

S-au chinuit copacii să-şi cadă frunzele. C-au zis ei, că în frunze-i viaţă, şi unde-i viaţă, le doare. S-au înșelat tăcând şi suportându-şi secularele păcate. Crezând că autoliniştea e o armură sau un antidot la ploile avide de păcat.
(......)
S-au chinuit şi muşeţelurile din râpi, să-şi facă cunoscuta mărimea, în micimea lor, să-şi spună povestea culorii lor şi leacul ce l-ar avea , de rană.
S-a chinuit pământul să se usuce, s-a însetat şi şi-a gonit tulpinile din el sperând să-i moară râdacinile înnodate.
Întotdeauna or să fie Paparude ce-or să invoce ploaia. Şi ploaia va ploua, ca o ploaie. Mărunt şi leneş or vioi şi grandios.
Şi va uda perechi de ochi ce plâng de unii singuri şi cred ei, că-i vitejeşte, aşa să plângi.
Dar, s-a înnobilat cu silenţiozitatea neminciunii şi a crezut că tăinuirea îi va păzi gândul pierdut şi neiertat de a fi putut vreodată-n viaţă să fi trăit.

Că matematic, infinitate există între 0 si 1 şi apoi între 0 şi 2 şi între 0 şi infinit. Şi apreciază atunci, infinitatea, într-una mai mare sau mai mică, de vrei. Sau bucură-te de infinitatea minutului în care nu plouă, aia în care 0,01 nimeni , îţi înțelege muşeţelurile, în care neminciuna se strecoară cu-n leşinat suflu în rădăcina. Şi-nfrunzeşte-te!
Alege-ţi infinitul preferat ori lăsă-te ales de el, oricât o fi de lung, tot un infinit este.
Dorurile nu dor, doar seamănă-n oglindă a durere, atunci când picură vreun ochi.
Iertarea nu-nverzeşte sau naşte alte frunze, doar subsistă colateral, păstrând loc altor infinituri de iertări ce or să vină.
Mă dezoblig să-mi sec pământul, să-mi spun povestea leacului, fără cuvinte, să-mi mântui frunzele într-un acces de exces.
Mă mistui curgând în mine adevăr, sperând ca infinitul meu să mă găsească pregătită, de viaţă.


duminică, 17 august 2014

În-punctat


N-am timp! "destul de suficient" să te iubesc, mai mult decât o fac. Mi-am concediat toate regretele ce-mi scurgeau minute în sir cu lacrimi de milă de sine, şi nedeterminat, mi-am angajat neprofesioniste şi necalificate simţuri adormite.
N-am timp să îţi explic că te iubesc banal şi simplu, cu puls total nespectaculos şi uneori fără putinţă de vorbe. Din acelaşi loc.
Nu văd vreun sens prin care mi-aş scoate banala mea simţire, pe o tarabă'n bâlci. Nu văd de ce ar fi impresionantă trăirea mea, de-aş învârti-o în arculeţe în jurul degetului.
Nu văd cu ochii tăi şi nici măcar nu simt cu tăcerea ta. N-am timp "destul de suficient" să te iubesc pe tine cu hohote. Mi le-am oprit atunci când ai căzut din mine şi nu ai vrut să te ridici. Atunci am zis eu: ssst!
Nu pierde vorbe sau timp. N-am calitatea de te ierta că taci dar nici nu vreau a asculta rugi de iertare pe tonuri diferite.
Pentru că timpul trece în acelaşi sens cu paşii, indiferent pe unde ei calcă.
Pentru că minutul în care n-ai înţeles cât de om eşti şi cât de frumos îţi şade să ştii că poţi să urci chiar şi în timp ce cobori, minutul acela pierdut, îl poţi relua spre reparaţii în alt timp şi cu alt pas.
Pentru că regretul te pierde şi te opreşte.
Înveţi. De frică şi cu frică. De viaţă, de moarte, de dependenţă de puseuri de adrenalină în urcări şi suflet în gât în coborâri. Şi dacă nu faci asta astăzi, nu-i nimic. O să vrei, poate să te revizuieşti mâine. Şi-ai să-ţi asumi cu umilinţă, defectul de a fi om. Şi poate că ai să-nţelegi că dacă înţelegi şi timpul şi nepierderea lui, n-o să mai pierzi cuvinte obosite şi rostuite mult prea la locul lor.
DE AIA!

Ce poate fi mai simplu, decât să te trezeşti fiind, gândind, rostind, păşind - pur şi simplu?


marți, 12 august 2014

Sminteala-MI


Curaj vs regret.
Milioane de ne-uri uitate în milioane de cartuşe nepocnite, pentru că au fost oprite la timp.
Timp neprisosit.
Vreri şi ne-voiri.
Circumcizie pentru înjurături igienice şi vasectomii pentru a nu le repeta. Nu de alta, dar e plictisitor.
Leni. Anevoi voioase înscrise în capitole neaşteptat de lungi şi determinat de scurte.
Subit!
O cale lungă de ţopăire printre coloratele şi pe alocuri parfumatele-petalizatele floricele şi subită totuşi ţinând cont de aşteptările de prelungire înmiresmată: Forever. Hă!
Ce-ai frate?! Nimic nu-i forever. Îi perisabil tot, şi se împute dacă nu e împrospătat.
Aşadar, parfum de petale sau miresme de floricele pe câmpii, se fâsâie(de la a fâsâi-fâs), pentru că trebuie, da, trebuie reînoite. Nu cu prim ajutor, resuscitare, de astea. Să moară, deci , dacă le vine! Să lase golul, Gol, să intre alt miros sau nepătrunsă ce aşteaptă la rând. Nu??
Wow! Nespecializată în coerenţă.
Sminteala-mi surzeşte regretul de a nu fi făcut vreodată, vreo banală făcută.
Orbită-s în smiteala-mi de a nu fi văzut, traseul, ce bine era delimitat, şi m-am deconturat. Şi culmea, că te-ai simţit deconturat şi tu, şi m-am trezit acuzată că-s o mâzgâlitoare ce-am vrut ce tu n-ai vrut!
Zi-mi dacă tu vreodată te-ai aşteptat să fiu eu altfel decât o răvăşită mânuitoare de penson?

sâmbătă, 9 august 2014

ODĂ-MI




I know I’m a vicious woman.
Fumez şi beau cola în loc de apa, îmi exagerez raţia de cafea şi odată pe săptămână beau tequila.
Citesc şi scriu, ascult muzică de toate felurile şi cânt foarte prost. Mă regăsesc în toate filmele, chiar şi în desene animate. Merg la teatru şi joc cărţi. Nu mint, nu ştiu să fac curat, nu-mi place oja şi sunt foarte bună prietenă cu soţul ce m-a părăsit.
Sunt ceea ce vreau, când vreau şi cum vreau.
Când mă fac mare, vreau să mă fac eu. Să-mi dau autograf pe sâni sau fese şi să mă ador cu un poster mare la capul patului.
Îmi plac frivolităţile mele şi mă încântă că reuşesc să fac săptămânal câte o boacănă.
Îmi place cum mi-am educat copilul şi-mi place să fiu un îndrumar de călătorie.
Îmi place potenţialul pe care îl am de iubi zilnic cu intensităţi diferite şi neplictisitoare, şi-mi place că mă descopăr la verificare, mai deşteaptă.
Sunt recunoscătoare şi am simţul ridicolului.
Potenţez iubire către toate respiratoarele, până le descopăr un punct slab, pe care să nu-l suport: Prostia, neasumarea, "să moară capra vecinului" şi minciuna.
Nu vreau nici o secundă să-mi pierd timpul pentru a face pe cineva să mă înţeleagă şi nu vreau să explic sau să povestesc cuiva că şi eu plâng sau râd. Funcţionez omeneşte doar că un pic mai mişto,pentru că eu, zilnic, învăţ.
Masochist-social, îmi place să fiu judecată. Asta îmi rarefiaza tumultul de individualitaţi de prin-prejurul meu.
Îmi place să fiu privită de(cu) indulgenţa prostului care pare a şti ce-i dincolo şi îmi place superioritatea pe care o simt când îi descopăr.
Şi-mi mai plac o grămadă de chestii, fcors, neconforme social. Dar, îmi place să mă opresc înainte de a înţelege cineva ceva, şi să mă amuz ulterior de prostiile înşirate.
Tu când vei fi mare......? 




vineri, 8 august 2014

A nu-ţi propune


N-o să-mi propun. Nici mintea-mi n-o să mai încerce să cerceteze înşiruitele taine ce le păşeşti în faţa ei. O să mă mişc încet şi negălăgios obţinându-mi fiorii din neprevăzutele şi neprogramatele întâmplări.
Atât o să-mi permit : să respir. Ce-o fi. Că-i toxic şi rarefiat, că-i aer puternic de munte, ameţitor şi învăluitor. N-o să-mi propun. L-oi respira şi oi vedea eu ce-o fi pe după.
Şi cred că pot să îmi permit să n-am habar de orişice şi cred că pot să îmi asum culoarea ce mi-o dai tu, azi.
Am încercat, încercuind să-ţi mânui pensula pe mine, gândind c-aş fi mai elegantă şi mai frumoasă de aş puncta un pic de alb pe’acolo, un pic de roz pe dincolo, un pic de verde înăuntru. Şi te-am văzut uşor surprins, şi n-aş putea spune c-am înţeles atunci, de ce. Doar când am reuşit să-mi duc un singur pas înapoi , am priceput.
Da! De una singură am reuşit să-mi distorsionez imaginea. Eu cu punctele mele, albe, roz şi verzi? Ce m-o fi apucat?
Te las pe tine Păpuşar, să-mi mânui aţele, şi de mi le-ai încâlci, le-om descurca. De-om vrea. Şi răni de-oi face pe vreundeva mi le-om pansa. Sau nu.
Nu ştiu exact care ar putea fi momentul în care m-oi hotărî să intervin. Nu ştiu. Că nu-mi propun. Doar stau privindu-te, cu gura căscată, ce talentat eşti când creezi din nimic, intenţii de fericire. Nu aşa se zice, că-i mult mai importantă călătoria decât destinaţia?
Să călătoresc dară, că o păpuşă, făr' să-mi propun, făr' să punctez.
Să-mi fiu destinatar şi să te las să pleci spre alte marionete, pregătite de ducă.
Să mă aşez rememorând tot drumul şi toată bucuria de-a fi plutit c-un pic de ajutor, de a mă fi încâlcit rănindu-mă cu exaltare, de-a nu mă fi odihnit, o clipă, măcar.

miercuri, 6 august 2014

Furtuna


M-am lipit cu tot spatele, de colţul rotund al cortului, mi-am încordat corpul la 90 de grade, mi-am înţepenit picioarele şi-am spus din glas şi din priviri, că eu de acolo nu plec.
Eram conştientă de iminenta furtună ce stătea să se abată la capatul ăla de lume, de pericolele ce ne-ar fi putut surprinde, total nepregătiţi.
Dar totuşi, nu-nţelegeam unde erau acei oameni curajoşi de acum doua ore? Cu ei făceam tumbe prin nisip, piramide prin apă aruncându-ne inconştient în cap, scufundări în mâl şi căţărări în copaci. Unde dispăruseră poeţii viteji ce păreau însetaţi de aventura şi neprevăzut doar pentru un banal vers?
- E doar o furtună, oameni buni! O să plouă cu... APĂ! O să ne ude, poate, rău, şi-om face un guturai, cel mult. Poate vom rămâne o zi în plus şi hrana ne e pe terminate. Poate! Dar suntem împreună! Frumoşi şi plini de idei şi veselie! Nu?? Nu aşa ne fu vorba? Sau poate că nu ştiam ce sens au toate spusele noastre?! Nu ne-am gândit cât şi ce ar trebui să acopere, UNIUNEA NOASTRA.
Îi priveam rând pe rând, pe fiecare în parte, cerând cu disperare o explicaţie. Răspunsul ce-l primeam era năucitor.
- Te comporţi ca un copil răsfăţat! Ne pierdem timpul cu tine şi prostiile tale.
Ea, se uita la mine, ferindu-şi ridicarea de umeri, de ochii celorlalţi, acordându-mi susţinere din priviri, şi din glas şoptindu-mi: Nu pot! Sunt numai eu de partea ta!
Ah! I-am prins ochişorii trădându-mă , atunci când s-au întors de la mine, complotând hoţeste cu ei.
Celalta? Mi-a aruncat o privire glaciară şi poruncitoare, umilindu-mi dorinţa de a rămâne în Feeria mea.
Ce mult m-a durut că n-ai intrat şi tu, în cortul meu. Şi doare al naibii de tare când nu te văd nicicum. Nici nu mă cerţi, nici nu mă iei.
Cu primele picături de ploaie ce zăceau, de fapt, în mine, le-am urlat: să se ducă! Să-mi lase mie capătul ăla de lume şi colţul meu rotund. Să-mi duc atlasic şi majestuos , frumoasa-mi suferinţă, de ploaie. A mea!
Şi-odată cu răcnetul meu, s-au spart şi norii. Şi i-am lăsat atunci, pe nori, să ude, pentru că mie, amuzantă mi-era imaginea laşilor , alergând haotic prin toate părţile, înjurându-mă că le-am pierdut timpul, cu mofturi. Că şi-au pierdut costumele de baie prin copaci, sau mai ştiu eu ce, pe ştiu eu unde.
Nici cinci minute n-a durat şi s-au risipit.
Atunci mi-am dezlipit spatele de foaia cortului, mi-am descleştat mâinile şi picioarele, şi am ieşit să-mi plouă-n gură, furtună de eliberare de ei!
Dar vai! Zâmbetul mi s-a amestecat cu spaimă, atunci când l-am văzut, cum sta el zgribulit, tremurând şi nejutorat, pe sub o salcie.
Nu am simţit nici strop, nici vânt, în drumul meu spre el. Mi l-am cuprins cu braţele şi i-am forţat piciorele sa mi se alăture în adăpost.
Şi iar m-am bucurat de-a mea furtună, atunci când am înţeles din zâmbetul lui, că e acolo pentru NOI, că ploaia asta"fugăritoare", e a noastră.
Şi ne-am adunat puterile, gândind că putem fi suficient de grei, pentru ca vântul să nu ne zboare, cu tot cu cort.
Nici pic de frică sau de îndoială, că am putea ieşi altfel decât uscaţi şi odihniţi, după furtună.
Şi-am adormit grei şi îmbraţişaţi, vorbind nimicuri, atât de curajoase.
Când a sunat telefonul, era dimineaţă. Soneria lui era singurul sunet ce se mai auzea. Prin fereastra din plastic, se zăreau raze de soare.
-Alo?!
-Vin să te iau! Îmi pare rău, că am pierdut aventura de azi-noapte! Ce mişto trebuie să fi fost! Ce fac ceilalţi?
-E numai EL! Şi-a fost grozav!
-Hai, vină! Şi-n seara asta e furtună!

duminică, 3 august 2014

Crazy Bit*h



Aleg deliberat alienarea. Şi nu fac asta pentru că nu aş înţelege stupida societate, ci pentru a nu mă amesteca printre normali, normalizandu-mă mocnit şi eu.
Vreau mai degrabă să fiu înconjurată de nebuni şi antisociali, decât să fiu prinsă în tiparul majorităţii.
Nu-mi pasă şi nu vreau să ajung să-mi pese vreodată de culorile ce se poartă sezonier, de ce vârf de pantof e pe val sau ce lungime de fustă, ce tunsoare sau ce mobilă de bucătărie e în tendinţe, ce autor e cool anul ăsta sau ce piscină e frecventabilă. Urăsc audienţa şi cu cât e mai sus în box-office, rahatul promovat, cu atât mai mult nu-l vreau! Uite aşa! Pentru că sufăr de demenţa autoimpusă.
Vreau să dansez. Oricând şi oriunde. Să fiu judecată că o fac singură şi în loc de WoW! să aud ÎH!
Vreau să mă plimb în miez de noapte prin parc şi să se interpreteze.
Să lălăi în autobuz, afon, cu căştile în urechi, Depeche Mode(crezi că dacă aş lălăi frumos, ar avea alt efect?)
Vreau să iubesc complicat şi sofisticat şi nu vreau să înteleagă nimeni, iubirea mea.
Vreau să trăiesc până când cred că am ajuns suficient de departe în alienarea mea.
Eu vreau să fiu nebunul fericit!

Sandala roșie

Sandala mea roșie, doar pe piciorul meu se potrivește. 
Știi de ce? Pentru că e a mea! 
În afara faptului că e roșie, nu are nimic special. E elegantă, tocul îi e sexi(dar nu neapărat mai sexi decât al altor sandale), calapodul e numai bun pentru talpa mea și mai ales pentru câte drumuri am eu de făcut.
E a mea! Atât! Ăsta nu cred că ar trebui să fie mare lucru pentru nimeni. Am o talpă ca oricare alta, mai mult sau mai puțin bătătorita, căreia i se potrivește Sandala roșie (asta dacă ține cineva neapărat să facă o evaluare de bătături de tălpi și să le "asezoneze" Într-un top).

Pe lângă Sandala asta am și o carte. Cu multe cuvinte mi-e cartea. Uneori frecvența desfașurarii cuvintelor e copleșitoare, alteori o arde în câte un cuvânt pe oră, și ăla pufăit și martalogit. Da' nu contează pentru mine. M-am învățat cu ritmul îndrumarului meu. Știi de ce? Pentru că e Întru-totul al meu.

Am o grămadă de chestii mișto, ale mele.
Am leagăn și cercei, am pensule și stilouri, am ochelari magici de citit și de văzut lucruri. Chestii misto, ale mele.
Nu știu când le-am adunat și le-am anticariat. Nu mă gândesc nicicum la felul în care le-am dobândit.

Știi ce mai am în afară de ele? 
Am o saca măricică cu picături din ochi și din suflet, ce dă pe-afară și uneori când e cald, bolborosește gemete de evadare. Și atunci mi-e tare greu s-o stăpânesc. Da' m-am învățat cu ea. E pe tiparul meu. E a mea.

Mai am și o clepsidră cu miliarde de fire de nisip în ea. Știi tu, ce fac eu uneori în prag de somn? Le număr cu ochii, fir cu fir. E o pedeapsă pe care mi-o dau de atăția ani! Și poate că dacă aș fi reușit să aflu până acum, câte fire de nisip mă ține picătura sau încălțarea sandalei, sau cititul unei pagini din carte sau cine știe ce nefăcută de-a mea Făcută, m-aș fi oprit din număratul ăsta absurd.

Și nu-i așa că-ți pare acum Sandala mea prea mare și leagănul amețitor?! Că cerceii par cam grei pentru ale tale urechi și ochelarii's aburiți și cartea parcă-i cam proastă?

Vezi tu?! S-ar putea ca Într-o bună zi să mă satur de toate și să mă gândesc serios să mă schimb, să mă debarasez de ele. Să ți le dau ție. Pe toate. Și sacaua și clepsidra, pe lângă toate pofticioșeniile mele. 

Be patient and creative și fă-ți un parc frumos cu ale tale minuni.