marți, 9 septembrie 2014

VIII

Pavlov și reflexul lui îmi crează în noapte corelări necorelante.
Nimic magic în noaptea asta.
Nimic magic, nici în noaptea de ieri.
Magia-i între clipe. Nepierdute. Împărtășite prin neimpărtășanie.
Acolo-i şi Pavlovul. Salivez de dorul magiei inexplicabile dintre clipele dintre nopți, ce mă vor fericită.
Sunt fericită că în bucla mea se perpendicularizează, în câte o clipă, axa cuspidă dintr-o Lactee paralelă.
Mă dor al naibii de tare genunchii atunci când se întrepătrund. Durează doar o clipă. Hm! E o durere de care mi se face dor imediat ce pleacă.
Ooo! Cât de frumoasă-i încercarea de a fi.
În netimpul ăsta paralel, în buclele şi pe toate axele astronomice, măsor cu precizie clipele. Da, clipele sunt zilele noastre. Zilele sunt săptămâni, iar săptămânile luni. Lunile-ani. Şi uite aşa în indexul de gradare al durerii, durerea de o clipă, e lungă, acută şi sus. În cel de gradare al fericirii, fericirea durează ani lumină.
Da! În cel mai frumos şi simplu şi profund-complicat înţeles. Limpede şi longeviv.

marți, 2 septembrie 2014

VII

Azi pot să plâng pentru că am lăsat să mă doară. Am lăsat ghețari întregi să-mi intre în carne, și lavă încinsă să-mi intre în sânge. 
Bula mea azi face fâs. M-am devidat și-am practicat omeneasca suduială, de om neputincios și pe alocuri trist. 
E călătoria pe care mi-o asum azi, lăsându-mă aruncată în toate douășpatru de catralioane de colțuri ale sferei mele. 
Azi vreau să-mi violez obrajii cu lacrimi, să las pe fondul de ten, cărări soioase, apoi să-mi fac un selfie, cu colțurile gurii lăsate și nasul roșu'. 
Mai am câteva ore, puține, din azi, și nu'nțeleg de unde deshidratarea asta. 
Am răvășit aproape 2 litri de cola, mi-am invocat tenebrele, mi-am destupat toate croșeele în ficați și am lăsat vântoasele să-mi vâjie capul. 
Degeaba! Nu-i ochi să vrea să plouă!
Azi plou noiane de deochiuri prietenești, plou nedescântări de mamă, ieșită la pensie, cu atribut cu tot, azi plou trădări, minciuni, mitocănii și frivolități de felinar. Și-o fac pe dinăuntru, că dinafară-i neîncăpător de negru. Atât de negru că și o ploaie smolită ca a mea se-nfricosează. 
Azi pot să plâng, pentru că am lăsat să doară. 
Da' nu vreau să îmi accelerez particulele și să-mi duc destinul zombi, pe dinafară.