duminică, 28 decembrie 2014

Permanenţă

Planul permanenței. În vax-Albina de situații şi irosiri de energii, în zdrumicături de pasiuni principiale cu durată de viaţă, evident redusă(de la zdrumicătură), între coșuri de rufe, coșuri de cumpăraturi şi apoi coșuri pe fața adolescentului din dotare, există un plan. Atât de existențial, că e un fâs-banal.
Cum să renunți şi ferească Dumnezeu să-ţi faci plan de rezervă, când ai atât de multe coșuri pline?!
Permanența E o însușire a unui lucru care durează fără întrerupere(calitate)-zice dex-ul.
Planul E un proiect elaborat cu anticipare, cuprinzând o suită ordonată de operații destinate să ducă la atingerea unui scop. -tot dex-ul zice.

Ei! Aici m-am încețoșat.
Adică nu e atunci când duci coșul, în virtutea inerției, atunci când i-ai șlefuit atât de bine mânerul, că parcă altul mai bun n-ai putea găsi în veci? Nu e atunci??? Nu e atunci când vinereşti tequile cu pretenderii asociaţi? Nu e atunci când oralizezi platitudini matinale? NU e atunci când repetat te trezeşti dimineaţa? Nu e ca un plan de permanenţă?

Aşadar Permanenţa este un lucru neîntrerupt.
N-am cunoscut neîntreruperea niciodată. O singură stare bănuiesc că deţine această calitate.
Planul, cel care duce la atingerea unui scop, poate fi nemijlocit, terminat, prin abandon. Adică îndeplinirea permanenţei, prin nepermanenţă.
Aşadar, am concluzionat după nişte zile de rumegare, de aprofundare, de feliere şi desfeliere, de despicare şi revelaţii:
Planul permanentei, nu poate fi desavarsit decât aşa.
Restul? Situaţii cu irosiri de energii, pasiuni principiale cu durată de viaţă redusă. Un fâs-banal. Autoamăgiri pe bază de sclipiri de zâmbete'n tablouri. Prototip autoproiectat de hapines, pe nişte pereţi acromatici.
Supra-apreciată e zbaterea de a stabili, rostul de fi.
Rămasul, e bun, atâta timp cât e bun. Iar bunul, e relativizat, de fapte repetabile, premeditate şi neîntamplătoare.
Plecarea, nu-i decât o dispariţie din ecosistem, a unei culori estompate.
Ea, plecarea, nu-i cu culpa şi vinovaţi, e pentru a reuşi într-un final, PLANUL PERMANENŢEI.

vineri, 26 decembrie 2014

Oracol

Mi-e dorul lelii.
Îmi rumeg gândurile fredonându-mi în gând, obsedant, colindă de Crăciun.
Nu ştiu să definesc sau să comprim într-o paradigmă, mişcarea tectonică ce-mi asamblează haotic, Haosul.
Încurcătoare psihoză. Era o ordine odată, pe fiecare felie. Sclipea non-sensul cel organizat, orbind obscuritatea neamalgamului ce sunt.
Nu-i poezie, în lipsa de visare de sub hote sau de sub brazii kitchos împodobiţi.
E ca într-o fabulă cu final neaşteptat şi demoralizator pentru personjele vizate.
Joaca de-a Ăl mai mare, ce-ţi stoarce ficatul prin pori şi inima prin gene, e antrenată, solicitantă şi obositoare.
E ceaţă-n febră. E degradant să bâigui. E mişcător până la lacrimi, balansul dintre lumi.
S-a dus dualitatea. S-a penetrat cu crezul că singurul de-i demon, e ăla care-nvinge învinsul. Învinsul se pradă autoironic de fiecare fărmă de omenie.
Îşi lasă doar uitarea. Şi neiubirea.
E ca şi cum te mişti doar matematic şi fără sentimente, pe bituri micinoase, în vuiet de furtună.
N-ai cum să înţelegi în limitarea ta riglată, ce neplictisitor e-n Haos.
Te umfli, te faci mare şi lesne, încet-încet, atât de neîncăpător în lumea mea.
Eşti gol. Şi totusi atat de imbracat, în toate hainele ce crezi că-ţi pot acoperi păcatul, de-a fi coexistat miraculos, contemporan cu ideea de-a fi.

Milfy II

Când îti faci o oraţie singur, adicătelea îţi povesteşti ţie, diverse istorioare cu care prânzeşti Crăciunuri şi Sfinţii lui adiacenţi.
Atunci mimezi că înţelegi babilonia aşternută de tine şi de sclipioşii cu beteală.
Atunci când îţi respiri propriul aer, până te laşi fără el şi te sufoci asmatic.
Prea multă culoare îţi pui pe cenusa din cap. Vinovăţii cu Merry Christmas în corason.
Şi ce? Nu tot 24 de ore scurte are ziua?
Prin vene, nu-ţi curge zbătut acelaşi flux sangvin?
Ei, gata! M-am aşezat banal la masa-mi de sărbatoare şi-mi sudui silenţios-neelegant, slănina cu ceapă roşie, pe care o amestec, într-o esenţa de parfum, cu zilnice oraţii, solitare şi false.
Mi-e dragă sihăstria din vorba mea amăgitoare. Premeditată.
Să lăudăm aşadară, prietenia de sine cu sine; să proiectăm laudativ, minuni prieteneşti, ce prelungesc delirul de-a crede, c-ai împărţit cuvântul.
Nu-i timp. E iarnă. Febril-apăsătoare, pe frunte şi în creştet de cap.
E ceasul 39, şi mai amâni un pic, măcar până la şi jumate, oraţia de unul singur.
Un Milfy scurt.