joi, 12 noiembrie 2015

Veşminte

"Și așa mai departe...."
Când intră în coliba mea, încălţat în gumarii decupaţi, plini de mâl, cu cravata cu steluţe albastre la gât, cu pantalonii jens bejii pe arcul mâinii, cu cămașa încheiată la doi nasturi eroare, când intră în coliba mea, gândii că-i nerodul de care vorbeau ciocănitorile prin cimitir. Ziceau ele, bătând cu ciocul în cele paisprezece cruci de lemn de mai erau pe acolo, că umblă un nerod pe ici pe colo şi că-i aşa şi pe dincolo. 
Eu n-am auzit mare lucru, dar se pare că de-un nerod am auzit. Eu nu m-am gândit la asta, dar când intră în coliba mea, m-am gândit. 
Și-a târâit gumarii doi pași şi cu mâlul negriu mi-a zis să-l las. Am ridicat din umeri, zicându-i cu ei: ei, intră! 
Sta proțăpit în dreapta mea privindu-mi mâinile ce molfăiau lut copt. 
Îşi lăsa jeanșii bejii pe podeaua înmâlită negriu de gumarii lui şi cu un deget îmi încuviință că am dreptate. Că făceam  din lutul copt, aur curat. 
Atunci m-am gândit, că nu-i el nerodul. Şi l-am poftit să ia loc. M-aşez, îmi zice, din plescăitura gumarilor pe podea. 
Şi se apucă de molfăit lut copt, cu mine. 
Şi cam aşa pornirăm nealergând, după aur. 
Îmi scoase în a paisprezecea zi, dintr-un sertar în care avusese el ideea să coacem lutul copt, tăvița. 
Oh! Strălucea. Aşa de tare c-abia atunci mi-am amintit să mă gândesc că dacă n-avea jenși pe el, ce-avea? 
Dar nu e important acum să-mi amintesc, că mi-am pus întrebarea şi nu mi-am răspuns. Că n-aveam niciun chef s-arunc privirea într-altă parte. 
Doar la tăviță. 
Rămâi, i-am zis, încă o dată, să iasă cinsprezece zile cu totul, să-ntindem aurul ăsta pe jos, pe sus, ş-apoi, să ne prindem să facem altul. 
Mi-a încuviințat că stă, doar să-i găsesc cătarea la nasturii de la cămașă. 
Bine, i-am zis. Să-ntindem aurul. 
Și-am adormit. 
Când tivul de la perna întoarsă pe o parte, imi crestă obrazul stâng, am ridicat o geană spre perete. Apoi, mi-am luat obrazul cutat şi l-am întors spre ușă. La câțiva pași distanţă de prag, băteau ciocănitorile în banca mea de lemn. Cum că nerodul ieşi de-acolo. De-acolo de unde? Gândii eu. De-acolo de la mine, ziceau ele între ele. Şi n-am mai auzit nimic. Băteau aşa de tare. 
Doar am vazut mâlul de pe podea şi lutul copt, necopt, lângă sertar. 
Tăvița cu aurul ăla, era pe scaun, lângă ușă. 
E bine. Mi-am zis. Îl întind imediat ce fac patul şi aşez perna la locul ei. 
Apoi, ziceam când întindeam aurul peste mâl, că nu contează că n-am văzut ce-avea pe el, sub Jenșii bejii, că eu am aur de întins pe jos, pe sus, și măcar că i-am deslușit nasturii de la cămașă. 
Mâine, mi-am zis, îmi bag sub unghii aur, din lut copt, şi-apoi prin păr îmi dau, să strălucească. 
Și-am adormit din nou pe perna întoarsă, de astă dată cu grijă, pe obrazul drept. 
Când intra în coliba mea, îmbrăcat în cojocul de oaie, cu şalul de mătase verzuie în jurul brâului, mi-am aruncat privirea spre pantalonii negri cu dunga tăioasă, care erau acolo, pe el. Curgeau pe mocasinii maro, curaţi ca lacrima, ce fără zgomot pășeau pe podeaua mea aurită. 
Să intru? a zis. Din gură, a zis: să intru. 
Intra, am zis. Din gura i-am răspuns, sa intre. 
Şi, a intrat. Își scoase mâinile din cojocul de oaie şi le plană deasupra oglinzii, ce nu-l oglindea. 
Mi-am zis : ei, lăsă!  şi m-am uitat în altă parte. 
În colțul ăla în care mă uitam, văzui cravata cu steluţe albastre. A ăluia. M-am ridicat atunci, din ce făceam şi am dus-o la oglindă s-o vadă ea de-o vede. Și, n-o vedea. 
Ei, lăsa, am zis. 
În paisprezece zile, aproape cinsprezece, n-avea nici ea cum să o vadă. Eu am văzut-o şi atunci la gâtul lui şi pe cămașa cu nasturii închiși greșit, o văd şi-acum. 
Pe ăstalalt îl văd cu ochii mei. 
Și-am spart oglinda. 
Mi-a zis el: bine! Ai spart-o să te uiţi la mine! E bine! 
Și m-am uitat. O zi întregă, eu m-am uitat. Ba la șalul verzui, ba la mocasinii curaţi, ba la dunga tăioasă a pantalonilor. 
O creangă mi-a bătut în geam. Ştiu că am auzit-o pentru că atunci, m-am gândit ce-o avea oare pe sub cojoc. Dar numai cât m-am dus la geam să rup creanga, am uitat să mă mai uit. 
Ne-am aplecat cântând un cântec din trei note, şi-am început să zgâriem podeaua cu unghiile. Apoi să le băgam în par. În părul meu.  
Și-am adormit. 
Când creanga de la geam bătea cu insistenţă vreun vânt de-afară, mă răsucii pe partea dreapta. 
Ciocănitorile  băteau în pragul de lemn cu ciocul şi una dădea c-o cruce, furată din cimitir, în podeaua neaurită ce era acum. 
Am zis: ei bine, acum câte de lemn şi câte din piatră, au mai rămas? 
Şi au fugit. 

Când au fugit din coliba mea, mi-am zis: ei, lasă, uite mâlul şi uite şi cioburi de oglindă şi uite lutul copt.
Mi-am zis. 

luni, 9 noiembrie 2015

The Queen Ant is Dead, Long Live the Queen!


Pe-o bancă rătăcita, dintr-un parc rătăcit, mi-am aşezat cu greutate buzunarele pline de muşuroaie de furnici.
Mă trăgeau în jos îngreunâdu-mi pașii.
Nu m-am mai uitat demult în ele. N-am mai curățat, n-am mai aspirat, de teamă să nu deranjez, Regina Furnică.
Mi-era frică să scotocesc prin ele, acum. Frică de plumbuiala nemișcătoare ce nu-mi mai scotocea nicicum coapsele.
O veveriță se opri înfoindu-şi arcuit coada, ținând în braţele ei, o alună, privindu-mă cu ochii ei mici, dăruindu-mi-o.
Cu groază îi amân darul, rugând-o din priviri, să vină mai târziu sau să poposească pe altundeva pâna-mi verific eu buzunarele.
Cum am ajuns în parcul ăsta?!
Unde e iarba proaspăt tunsă, pe care mi-au promis-o edilii? Unde sunt frunzele ruginii ale toamnei?

Nu m-am pensat luna asta, gândeam. Nici unghiile nu mi le-am mai făcut. Doar, car plumb de furnici în buzunare, încărcându-le zilnic cu poveşti inventate, neglijându-le, necurăţându-le, de teamă să nu deranjez Regina Furnică.
Pasărea oarbă, plana ventilându-mi vârfurile netunse de o lună.
Arunc o privire spre înaltul ei, fixând-o cu ochii.
Ochii ei orbi, s-au aruncat în aluna Veveriţei, secretând în colţurile ciocului, salivă cleioasă. Repulsivă creatură, de când e vegan. Ticăloasă şi oarbă atunci când e înfometată. Atât de urâtă.
Mi-am frânt voinţa în mii de fărâmi, dintr-un acces de auto-apărare al Veveriţei .
Am întors buzunarele deşărtându-le pe banca rătăcită.
Aripi de insecte uscate, bucăti de frunze ruginii de toamnă leşinată, curcubee amestecate-n marouri mâzgoase, sunete deformate de note corupte şi nerecunoscătoare, dureri trase prin aparat de vidat, pitite bine şi ascunse trădător.
Nu-i soare pe cer. Nu-i lună pe cer. Nu-i nor pe cer. Nici cer nu e.
Nici un pastel, nici o fiinţă, nici o suflare, nici măcar un vis rătăcit.
Gălăgie de fâlfâit de aripi oarbe.
Tsunami-uri mi-au invadat ochii. Nu vreau să văd! Nu vreau să ştiu! Nu!
Întind mâinile şi ochii înecaţi spre veveriţa din faţa mea. Îmi pun "aluna" dăruită la picioare şi o privesc cu sufletul.
Regina Furnică e moartă.

vineri, 6 noiembrie 2015

A buzzard took a monkey for a ride in the air


Pasărea oarbă. Plutea în extaz deasupra a tot ceea ce a fost şi nu părea să mai fie.
Un efect al orbirii era. Știa că n-o să mai vadă niciodată, aşadar, care era rostul realității trecute? Orbise fericită şi-n extaz.
Greierii și furnicile ce-i fuseseră hrană, în timpuri ce ochii îi luminau, erau acum mâncare carnivoră pentru ulii şi alte răpitoare. 
Pasărea oarbă era vegan.
Mânca extazul întunericului de care se bucura, luând în greutate, greutăţi, întâi în ghearele încleștate în zbor, apoi în abdomenul sleit de orbire. 
Niciun obstacol în calea ei. Un întuneric extaziant, fără culoare şi trecut. 
Pasărea oarbă, uitase de puiul ce a fost. Trecea pe lângă puii cu care se alergase prin văzduhuri, cu care mergea la furat de seminţe de floarea soarelui prin câmpii. 
Miros de feromoni îi intraseră în ochi şi picături de ploaie îi spălaseră fârtații din pictograma ce-o avuseseră la căpătâi. 
Greierii şi furnicile, din muşuroaie şi ierburi, sclipeau cu fărâmi de viaţa, scoțând sunete mute şi târâituri de S.O.S. Mănâncă-ne, strigau! Îmbogățește-ti plasma cu noi. 
Pasărea oarbă se-însingura în extaz, comunicând prin feromoni, inexistenţa realității ce a fost, si de altfel mai era, dar n-o vedea. Pasarea oarba. 

luni, 28 septembrie 2015

It's Sunny - The Fat-Lady Graduate


Tașa a terminat facultatea.
"La zi"-cum îi place ei sa zică. Toți colegii ei au terminat-o. Pentru că era o facultate terminabilă pentru toți. 
S-a văzut cu diploma între degete şi s-a bucurat.
Gândul la cum va ajunge ea în sat şi cum o să le zică ea tuturor, insinuîndu-se "întâmplator", pe toate ulițele: "fată, m-am făcut...."  
"Ce, fată?"
Tașa ședea pe-o băncuță din parcul de lângă universitate şi se întreba în sinea ei, contrariată (oarecum), dacă le poate spune fetelor că s-a facut politehnică
"Da, aşa le spun!" 
Era complicat să-şi gestioneze sentimentele ce îi răscoleau căpșorul şi sufleţelul plin de emoţii.
Recunoștea în sinea ei că-i era dor de-o horă la balul din sat. Că-i ardeau călcâiele s-o joace Paulică, o sărbă moldovenească.
Paulică, era plecat în străinătate. L-a iubit mult şi i-a încredințat fecioria ei, când s-au nimerit amândoi acasă. El în vizită la bunici, ea în vacanţa de dinaintea facultăţii.
N-a mai căutat-o niciodată de atunci. Dar cu munca lui, mai greu. "Oi vedea eu! Mi-a zis sor'mea, că vine şi el în vara asta la bunică-sa." 
Apoi se gândea că daca se cade, ca ditai politehnica, să meargă la horă. Și vălei, câte frământări de astea! 
Tașa ședea pe băncuță, fericită. Tașa era mândră absolventă de facultate. Ea se gândea la Paulică şi la invidia pe care o s-o stârnească prin sat. 
Tașa își scoase covrigul din poşeta. Tașa era fericită. 

duminică, 27 septembrie 2015

Rain - The Fat-Lady in the middle of nowhere


Ploua infernal. Continuarea lui Stănescu e legată de iubirile din mansarde. Dar nu.
Taşa privea de la fereastra etajului doi, la ploaia ce-i uda rufele întinse în grădina din faţa blocului. Jinduia iubirea poetică ce i-ar fi întrerupt privitul tălâmb spre cearșafurile întinate.
Mișa era iar în deplasare. Oricum nu s-ar fi dus să le strângă, pentru că nimeni şi nimic nu l-ar fi putut urni din faţa Sistemului Home Cinema, proaspăt cumpărat.
Iubirea ei virtuală era prea departe. Știa că un cuvânt şi ar fi fost suficient ca el să-şi umple brațele cu bluziţele copilului, chiloţii ei din dantelă şi feţele ei de pernă. Dar nu-l ruga. Funcţiona până şi în imaginaţia ei, certitudinea că s-ar fi oprit ploaia până ar fi ajuns el. 
Şi Taşa făuri un plan ad-hoc şi instant: "Le las acolo. Se opreşte ploaia și ele rămân în continuare acolo. O să pară că abia le-am spălat. Ehhh, mamaie mă spăla cu apă de ploaie pe cap şi tare curat îmi făcea părul." 
Şi plecă de lângă fereastră.
Aruncă o privire spre dormitorul Pușei. Dormea. "Ooo, ce frumos doarme! Azi la gradi a fost fenomenală! A recitat Cățelușul şchiop şi toate mămicile plesneau de invidie privindu-mă. Şi fireşte că m-am umflat în pene. Că e a mea." 
Se îndrepta apoi către chiuveta plină cu farfurii. "Uf! Şi a invitat aseară, Mişa, colegii şi au făcut un mare tămbălău." 
Taşa spăla farfurii şi încerca a gândi. 
Pe fundul castronului de porțelan rămăseseră câteva bucăţi de piept de pui şi roșii şi un pic de năclăială de maioneză. În coşulețul de nuieluţe de la naşa, parcă dormitau, nefericite, vreo doua cornuleţe îmbibate în pudra zahărului. 
Taşa lăsă farfuriile. 
Ploua infernal. Mișa era în deplasare. Pușa dormea. Iubi era offline. Tașa mânca nostalgic, resturi de la petrecerea lu' bărbată-su' de aseară.
Iar noi ne iubeam prin mansarde. 

miercuri, 24 iunie 2015

Frânturi

Am frânt clipele în miliarde de bucăţi, îmbucăţindu-le în miliarde de frânturi de bucăţi.
Iar şi iar şi iar şi iar.
Cutia de mi le adăpostea, pe toate, ELE, şi-a pierdut colţurile, pereţii şi rotunjimile(ulterioare). Nu are capăt, nu are început.
Se izbesc între ele, Doar. Pantomimic şi psihotic.
S-au răstocit printr-o exasperantă dispariţie.
Cum să convii să intri printre ele?
Şi nu de teama de fi lovit în busculada frânturilor. Ci de certitudinea risipirii tale definitive. Într-un neant oarecare, de orişiunde.
Am frânt în miliarde de bucăţi desperecheate, toata lumina licuriciană. Am lăsat să se prindă-n mână cu ele, tenebre abisale văgăuni.
Am frânt în miliarde de bucăţi iubiri reale, în miliarde de clipe minciuni reale.
Am frânt casant tot ce a fost elastic vreodată în mine.





vineri, 19 iunie 2015

Dezoglindire I


Pluteam deasupra imaginii semirobuste, nefinisate a ceea ce ar fi trebuit să pară că este, dar nu părea, Neoglindindu-se nicicum-niciunde, în nicio suprafață ce-ar fi putut să o mimeze, Măcar.
Pâclă înzăpezită pe ochii roșii-îngălbeniți, distorsionează imagini de azururi de cer şi decoloraţii de ape.

Aşa-mi părea în dimineaţa aia. Nu nţelegeam orbecăiala ei.
Comparăm şi DEcomparăm alunecarea noastră împreunată de zeci de ani, pe topoganul de piatră din faţa blocului. Fără măsele de minte dar cu toţi dinţii la vedere, hohotind cu amigdale şi dârdâindu-ne uvula palatină, sincronizându-ne perfect aterizarea.
Ţup - Zdup!
Suprapunerea noastră, 'plecându-ne cu nasul în volburarea apei, frământată de mâini micuţe.


Apoi ne-am vândut cu factură şi chitanţă, societăţii cu răspunderea limitată, aparţinând unui singur om, ce a falimentat-o. Acolo ne-am despărţit. Sau poate înainte. Deşi nici nu mai ştiu a cui a fost ideea semnării de contract. Eu am urât-o sau ea m-a urât.
Ceva s-a rupt. Cumva a putrezit legăturica aceea.

Acum o caut. Şi ea mă caută. Ea cu pâcla ei pe ochi şi eu cu frica de a o găsi orbecăind.

joi, 14 mai 2015

Natural neTemperat

E frig şi cald. Plouă şi-i soare. Dincolo de nori ceru-i senin. Climatic nu-i nimic insuportabil. În zona celor patru anotimpuri, corpul e adaptat la schimbări de tot felul.
Doar sunetul. Sunetul mezzo nemelodios, cu unghii pe tabla ruginită. Neîntrerupt şi torturator. Ciocănelul saltă pe nicovală subţiind rezistenţa urechii, deschizând-o să audă toate tăcerile suduitoare.

Apoi culoarea asta, obositor de imaculată, orbitor de clară.
În primăvară s-au curățat copacii lăsând cale liberă cerului să se prăbuşească înspre pământurile tălpilor. S-a amestecat nonşalant pământiul cu azurul cerului, s-au prins între ele cu sudoarea picioarelor şi una-doua lacrimi scăpătate.

S-au descâlcit ramurile, unite în iarnă, pentru a se încălzi. Acum încep a se sufoca şi a-şi respira în guri, aer stătut şi la fel. S-au însingurat una pe alta. Care tăiată, căzută la poale de copac, uscată şi inflamantă, care răzleţindu-se fudulă spre înalturi, înfrunzită şi înmugurită.
Nu-i loc pe-același trunchi.
I-ar soarbe cu lăcomie cu toatele, seva.
Ne înjumătăţim dezordonat, aleatoriu sau pe alese, despreferându-ne de preferinţe solicitante. E-o lege a supravieţuirii. Suntem prea mulţi şi prea flămînzi.
Ochi şi urechi cu rezistenţă, or să rămână. Şi umeri cu suflete de-Atlas or să ducă, doar pentru ei, nemijlocit şi lacom, un cer azur cu tot cu soare.
Iar restul se vor împleti cu apa tălpilor înmâlită cu pământul.
Cam aşa ceva. 

marți, 21 aprilie 2015

Deficit


Tectonic se mişcă noiane de răbdări
cu nerăbdarea de a cerne printre ele
elementare susţineri
de vise desarte.
Am rătăcit un cercel într-o linişte de noapte.
Se-ascunse ascet într-un loc neştiut.
Cu el, răvăşii miraculoasa iubire,
în mii de iubiri felurite.
Cum, Doamne, pierdui orice simţ de a şti, când-unde, cum-ce, cine, caută negăsirea pierdutelor?
Mişc degete moarte ca un prestidigitator amator.
Levitez simţuri, de jur împrejurul smititelor gânduri.
Mă omor şi mă-nvii, smulgându-mi linişti, una câte una.
Pântec nebun! Curentezi trup amorţit, cu ideea tâmpită de-a gasi cercelul pierdut,
într-o linişte de noapte.
Iubesc nesfârşit neliniştea subterană, a negrului Hades.
Clamoare spre stele
Miraj spre pământ
Ne-magie şi magic în miezul adâncului fiert
de-atâtea spaime
de a pierde.





joi, 16 aprilie 2015

Furtuna perfectă


M-am trezit în colţul camerei, ameţind de puterea cuvintelor dure ce au sacadat în urechile mele, crăvăşindu-mă. Lăsându-mă cu limba moartă.
Sleită de discernământul de mă apăra, de a mă susţine, de a implora măcar, o fărâmă de zahăr peste vorbe.
Am coborât telefonul şi l-am apropiat de covor simţindu-l cărămidos şi rece.
Ca şi cum el ar fi cel vinovat de recepţionarea mesajului. M-am tras şi eu cu el, acoperind cu faţa, pata de vin de pe covor. Acoperind amintirea.
De pe covor, se vede altfel. Parcă n-am locuit niciodată aici. Nu-i semn de mine în nici o cută de aşternut.Nu cred să fi privit vreodată de la fereastra asta. Nu am atins eu acel prosop îngrămădit la marginea patului. Nu eu am desenat cu cretă roşie, pe peretele verde, o gărgăriţă.

Ca împinsă de un arc m-am ridicat să caut prin jurul meu, indicii c-am existat măcar, deschizându-mi uşa acelei case.
Totul străin.
Zgârii cu unghiile pervazul ferestrei, săpând imaginar un şanţ de evadare de acolo.
De dincolo, ochi fragezi mă fixează. O vrăbiuţă-mi îndreaptă privirea spre înalt de cer.
E gri şi familiar acolo sus.
Îşi fâlfâie aripile planând în spre urcare, lăsându-mă ţintită de ochii mici ce-mi explicau cărarea.
Să zbor, mi-am zis. Să urc.

Şi mă trezii în locul ăla cu susur de apă şi cântec de frunze bătute de vânt.
Am fost aici. Ma împresoară şi mă încălzeşte din toate părţile prezenţa mea ce-a fost aici.
Uite! Copacul ăla? Valul ăla mare? Mă simte sub tălpi nisipul. Mă primeşte, lăsându-mă să-l stăpânesc din nou.
Nu-s stele pe cer. Şi nici luna. E negru prietenos, şi-i noapte.
Mă învăluie apa, urcându-mi aţâţător pe glezne, pe coapse, pe pântec, pe bărbie.
E frig?
Doar vântul bate turbat, trăgându-mă în toate punctele cardinale. Nu ştiu ce vrea. Nu-l înţeleg. Nici de mă vrea acolo sau mai departe. Sau de mă vrea afară, să-mi spulbere nisip în ochi.
Nisip în ochi. Da! O cură miraculoasă de glaspapir pe retină, să văd când vine dimineaţa, în oglinda fardului de obraz, o poză cu acasă.
Vântul e supărat. Învârte nisipul, şi-l pedepseşte urcându-l de la locul lui.
M-aşez obraznic, pe o mică tornadă de nisip, ţintind-o la pământ şi obligând-o să stea sub mine. Pe una am salvat-o. S-a liniştit.
Mi-e somn. O să încerc şi mâine să mai salvez nisip, după ce ăsta îmi curăţă ochii.


E soare. Raze îmi pârjolesc obrajii și-mi gâdilă pleoapele.
"Te simt. Claxonată cum sunt. De inimă. Care agaţă speranţa."
Strâng ochii să nu fii.
Îţi aud respiraţia. Retrovizor mi te imaginez cum cureţi de pe mine cu gelozie, apă şi vânt, alge şi nisip.
Te simţi înşelat că am făcut dragoste o noapte întreagă cu Universul.
Îţi aud gândurile cum strigă neiertarea nebuniei mele.
Tot nu-i deschid. Că eşti acolo, şi vrei să-ţi văd privirea, să mă simt ruşinată, de mângâierile furtunei.
Te las să mă încercuieşti cu braţele tale, să-mi petreci trupul păcătos. Mă vezi. Şi duci şi greutatea iubirii lor, odată cu mine.
De ce? - mă-ntrebi
A fost furtuna perfectă, beibi!


PS Nimic nu e ce pare a fi!





miercuri, 15 aprilie 2015

Sometimes things fall apart

E destul de târziu să vrei măcar să mai fii.
Nu mai e timp de încălţat pantofii de cleştar,de plimbat cu bostanul fermecat în locurile unde eşti fantastică, până bate ultima secundă a miezului nopţii.
Niciodată n-a fost timp, dar zâna bună din tine, a vrut să-ţi arate înainte, că poţi, la o secundă cosmică, să fii.
Dar n-ai ştiut să vezi.
E târziu să vrei să aduni sămânţa cu sămânţă şi să le ordonezi conform botanicii, corect, arcuit şi asortat. Bostanul nu va rămane caleaşcă, iar fantasticul, se va altera odată cu bostanul.
Nu mai e timp să vezi în ochii tăi. Din ei paianjenii îţi ţes cascade de pânze pe obraji.
Nu mai e timp să respiri. Nor compact de nebunie, obtură trahea. Nu-i loc de aer.
Nu mai e timp de zâmbet. Ace din sloiuri au explodat pe toata faţa îngheţând, rănind până la sânge, fiecare fibră şi muşchi declanşator de simularea şi aşa, claunistică, a măscărelii.
Aştepţi un ultim rămas bun. Un clinchet delicat de clopoţel.
În aşteptare, strângi atât de tare din dinţi că îi auzi sfărâmându-se.
Nu mai e timp de bostani, de insectare, de personaje de poveste, de clopoţei şi balerine, de teatru şi note muzicale.
Doar un rămas bun.
Apoi, explodat şi împrăştiat de Big Bang, devii o fantastică stea pe o lactee. Poate a ta sau poate pe una paralela.

miercuri, 1 aprilie 2015

Păcăleală

Într-o picătură mi-am adăugat transparenţa.
Colorez cu ea lumea străvezie, spălând-o, de alte neculori cândva surori mie.
Mă despic în braţe cardinale, şi-ncerc să fur relexii diferite, după cum bate soarele.
Iluzii decolorate îmi tulbură conştiinta şi heleomatul, acordându-mi pelicule întunecate peste ochi.
Praf şi mâl.Asta acopăr cu inconsistenta decolorare.

luni, 30 martie 2015

Fragilitate


Fragil se frânge clipa ce curge-n vena coagulată de timp.
Se sfarmă în mii bucăți nemăsurate. Pulsează ADN-ul în fiecare bucată. Şi-aşteaptă.
Un strop de viu şi verde şi de culoare de viaţă.

joi, 19 martie 2015

Sezon

Plouă. Alb şi des. Cu grade minus şi artroză în încheieturi. 
Mângâie boreal şi polar, blănuri încâlcite de  nimicuri murdare.
Ba suflă, ba-şi ţine respirația până-i dau lacrimile. N-ar recunoaște nici picat cu ceară, că-i o amăgire şi-n temperatură.
Deschid cu unghiile rămăşiţe de uşi cu ivare defecte, intenţionat lăsate acolo, să-mi ia din timpuri. Se pierde fugând de atâta banal frig şi apă. Se rup unghii scurmând adevăruri relative, alunecoase şi albe.
Tic-tac!
Se-nfige semeţ arătându-şi grozava statură, curbându-şi putinţele ce le poate arăta.
Falnic şi unic. Înalţi vârfuri himalaiene şi ţipi fără strigăt, ode ţie.
Fire de iarba plecata umil, la poale de tine.
Dar plouă. Alb şi des. Şi scârţie artroze în oase. Şi-ţi spală cu totul pereţii tăi goi, şi-ţi piaptănă blana-ncâlcită, de nimicuri murdare şi sloiuri polare.
Nimic nu-i! Doar apă şi gheaţă, să spele, să-ngheţe, şi nimic maculat.
Doar rouă pe iarba umilă.
Semn bun. De viaţă.

 

miercuri, 11 martie 2015

ReCondiţionare

Pavlov și reflexul lui îmi crează în noapte corelări necorelante.
Nimic magic în noaptea asta.
Nimic magic, nici în noaptea de ieri.
Magia-i între clipe. Nepierdute. Împărtășite prin neimpărtășanie.
Acolo-i şi Pavlovul. Salivez de dorul magiei inexplicabile dintre clipele dintre nopți, ce mă vor fericită.
Sunt fericită că în bucla mea se perpendicularizează, în câte o clipă, axa cuspidă dintr-o Lactee paralelă.
Mă dor al naibii de tare genunchii atunci când se întrepătrund. Durează doar o clipă. Hm! E o durere de care mi se face dor imediat ce pleacă.
Ooo! Cât de frumoasă-i încercarea de a fi.
În netimpul ăsta paralel, în buclele şi pe toate axele astronomice, măsor cu precizie clipele. Da, clipele sunt zilele noastre. Zilele sunt săptămâni, iar săptămânile luni. Lunile-ani. Şi uite aşa în indexul de gradare al durerii, durerea de o clipă, e lungă, acută şi sus. În cel de gradare al fericirii, fericirea durează ani lumină.
Da! În cel mai frumos şi simplu şi profund-complicat înţeles. Limpede şi longeviv.

Longevivă-i dorinţa. De a fermeca deşarte zile şi nopţi, de a le lumina, galben şi cald, pe toate. Dându-le suflu nepământesc. Zorindu-le spre înalturi cereşti. Nu-i suflu cu aburi calzi în luceferi. Nu e nimic să intersecteze, genunchii moi. Sunt doar ei doi, singuri. Fleşcăiţi.
Salivez de dorul magiei inexplicabile dintre clipele dintre nopţi. Dar ele rămân tălâmbe, acolo, nici măcar aşteptându-mă, nici măcar păcălindu-mă.
Suflet e în firul de iarbă. De pe pământ. Înrourat şi mângâiat de vânt cuminte, călcat uneori.
Mi-e foame de verde şi pământ.

joi, 5 martie 2015

De seară

În seara asta, nu cinăm împreună. 
Ne dăm drumul din strânsoarea mâinilor și ne lăsăm pielea să respire. 
Cât de bine se respiră singură! Ți-amintești? 
Prea te știu. În aproape tot timpul meu, mă confund, cu tine. 
De multe ori mă întreb, dacă sunt eu sau tu. Și nu te gândi că am vreun răspuns. 
De aceea, hai, în seara asta, să cinăm separat. 
Eu, îmi iau mâinile amorțite, și le duc la o împachetare cu parafină. 
Tu, ia-ți-le, și fă ce vrei cu ele. 
Și știi ceva? Hai să înnoptăm separat! Vrei?
Ne întâlnim dimineață, la o cafea și-un croisant, la braseria din colț(aia cu program non-stop), și ne-om depăna, somnurile cu visele lor întâmplate. 
Încercăm și-așa?



marți, 24 februarie 2015

În II


Mă'nscriu. 
Să merg pe firul tăios de muchie tăioasă, să-mi tai în două(dacă nu pot altfel), tălpile, să sângerez, până n-o să rămână nici gram de sânge, care să doară. 
Mă'nscriu. 
Să-mi târâi sufletul în tot noroiul, pân' s-o amesteca cu totul ș-o dispărea până la ultimul gram, care ar putea să doară. 
Mă'nscriu în orice anti-competiție ce ar putea aduce'n mine, o pară. 
Să mă usuc cu ea și să mă pârjolesc. 
Mă'nscriu Într-un cocon. 
Și vreau să pot să stau acolo, să mă clocesc și apoi să-mi iții creatura-mi amorfă și fudulă, exuberând de NeEmoție. Nesangvină. Neînsuflețită. 
Și poate atunci, absolvită de toate negațiile, negările și toate nu-urile existențiale, voi reuși. 
"În flori, în ochi, pe buze ori morminte"


luni, 23 februarie 2015

Al meu "în"

"Privește înăuntru! Acolo e rezolvarea puzzle-ului. În tine."
Deschizi capacul și vezi mijind capete lucioase și zemoase de viermi. Și te uiți mai bine. Așa ți-a zis. Că acolo-i rezolvarea puzzle-ului. 
Icnești cu dezgust și-l ridici, aplecându-te să zărești măcar, înăuntru. Colcăie. 
Au corpuri, nu doar cap. Și nu se vede a fi nimic sub ei. Doar mii de ei, contagiindu-se, lipindu-se, făcând parcă front comun, să nu-ți lase un pic de spațiu să vezi. 
Din tabloul lor nu pare a lipsi nimic. E totul conturat, compact, năclăit. Nu lipsește nimic. E un alt capac. 
Emetiral și-l ridic și pe ăsta.
Dar mâine.
Nu-i loc de plâns și'ndurerat. 
Azi trag o fuga spre cer. Așa mi-ai zis, să mă uit sus. Și în mine. Da'n mine sunt capace. 


joi, 19 februarie 2015

Laicul

Oamenii de ştiinţă(probabil cercetătorii britanici), au descoperit că like-urile, crează impulsri electrice cu dopamină (în creier), încarcă cu energie( sentimentul ăla că ştii că alţii te apreciază şi nu se sfiesc s-o arate). Impulsurile cu dopamină crează dependenţă.
Nu e vorba de like-uri, ci de nevoia de like-uri.
Sunt deprimată, nesigură, m-am trezit cu frică de peria de păr şi oglindă, caut rapid în drum spre serviciu, o poză reuşită cu mine, de la vreo nuntă sau ceva, îi atârn un citat înţelept despre cum tre' să te bucuri de lucruri simple, adaug un smailifeis şi dau post. Gata! Primul pas e făcut. Ajung la serviciu şi-ncep a verifica la minim 5 minute, feisbucul. Într-o zi fericită, datorită unei postări inspirate, le număr peste 30. Parcă părul meu devine mai mătăsos, oglinda mea interioară străluceşte.
Într-una prost inspirată, se nasc furtuni emoţionale.
Oricum ai da-o nu e bine. În listă, ai mai bine de 600 de prieteni şi clar, nu ţi-au dat toţi laic.
De ce dau oamenii like
Am încredere în tine. ce bine arăţi. ce deştept eşti. Helău, sunt şi eu pe aici. vreau să fac sex cu tine. hai să-i dau un laic şi lu ăsta că parcă nu-i dă nimeni. hai sa-i dau să nu creadă că am ceva cu el, etc.

Ne recunoaştem dependenţa din momentul în care şederea noastră în spaţiul virtual, sare de 3 ore pe zi.

Dacă timpul petrecut virtual cât şi implicarea afectivă este mare, dacă uiţi de faptul că feisbucul este doar un hobby, îţi muţi aşteptările spre prieteni ce nu există, uitând regulile de principiu devin dependent, astfel ajung să confund viaţa reală cu informaţiile citite. Aşa se nasc: credinţele, comportamentele noi precum şi modul în care percep lumea. Feisbucul este una dintre ferestrele spre lume, nu trebuie să fie singura.
Şi totuşi, indiferent cât de multe aprecieri virtuale am primi la o postare, tot un mesaj privat, un telefon şi o întâlnire feis tu feis fac diferenţa.

PS Cineva îmi spunea zilele trecute despre altcineva, cât de penibil este că nimeni nu-i dă like.
Aşadar e din start şi un criteriu de evaluare al persoanei lăicuite or ba.


Dendrofilie - "love of trees".


Ne-am înfoiat ramurile. Le-am întins şi înfrunzit bine.
Ne pocneşte verdele peste fundul ochilor.
Ne atingem vârfurile frunzelor între noi, simţindu-ne atât de reciproci şi preludianţi. Nu ne tatonăm. Ne asezonăm unii altora cu întreaga paletă de culori, cât să ne fim mai frumoşi. Eu ţie, tu mie, el mie, el ţie, noi vouă, voi nouă.
Ne flatam dendrofilic dar nelibidindos.
Ne gândim la iubire ca la o sofisticăciune de filing, pe care dacă nu ţi-l ţipi guraliv, central pe banner platit, nu-i filigos. Ne contorsionăm să o pozăm grandios şi rimat cu lacrima din colţ de ochi sau după caz, privitul drept în ochi sau strânsul discret şi andurant de mână. Că-i profunzel aşa.
No! Iubierea e amuzantă, e confortabilă, e jucăusă, n-are nimic cu pisicul sau puiul, cu mi vida e mi corason espinado, cu amiga mia a lu Alejandro Sanz. Bă, copilu mi-l iubesc fără preaviz, trăgându-l de nas, corectându-l sau ridicându-l deasupra tuturor. Că e al meu. Şi-i minunat!
Îmi iau fiecare bucăţică respirator din jurul meu, pasăre, mamifer sau insectă colorată şi o iubesc fani, scărpinând-o acolo unde-o gâdilă mai tare. Şi se deschid aripile şi fâlfâie şi hahaha e-o fericire să-i vezi planându-ţi deasupra.
Şi îi iubesti mai mult, pentru că te-ai pus şi pe tine acolo, în vârful aripilor lor.
Nu pot vorbi despre dezamăgire, nu azi, nu acum, decât ducându-te înapoi în viitor, când frunzărişul se usucă şi neanunţat se ndepărteză vârf de frunză. Ne-om pierde reciprocitatea. Dar nu uita: un om - un pom. Puieţi încă se plantează.
Neîncopăcim cu alţii şi ne iubim trăgându-ne de nas, în sus.



miercuri, 18 februarie 2015

Oanei

Încep cu un titlu.
N-am subiect, deși mintea-mi țese mii şi mii de istorii. 
N-am decât un titlu:'Oanei îi e dor de mine'.
A! Şi frustrarea că nu-mi pot controla conjuncția "și".
Se pare că e atât de bine înfiptă în creierii capului meu, că nu-i găsesc ne-ordinea şi ilogica folosirii repetate.
N-aş vrea să mi-o asum, pentru că aş vrea să înțeleg în româneasca mea, de ce e obositor pentru urechea ce mi-o aude. 
Probabil că n-am ajuns încă în etapa în care să-mi pot înlocui conjuncțiile. N-am ce pune în loc, Felicia! 
Revin la titlul meu:" Oanei îi e dor de mine"
Oana,
Cuvintele-mi stau necuminţi, ascunse în note muzicale. E-un Paganini la mine-n cap ce-şi învârte alert arcușul, lovindu-mi cenușiul material, surpându-l şi vărsându-mi-l. 
Oana, am o moluscă în cutia de printre umeri. Vezi bine că stau. 
La hotă la tine, în timp ce-mi cânţi melodios din electronica țigară, jazz standard, l-om scoate pe Paganini, iar eu voi reveni la poalele vulcanului c-un Milfy or somethig.