marți, 24 februarie 2015

În II


Mă'nscriu. 
Să merg pe firul tăios de muchie tăioasă, să-mi tai în două(dacă nu pot altfel), tălpile, să sângerez, până n-o să rămână nici gram de sânge, care să doară. 
Mă'nscriu. 
Să-mi târâi sufletul în tot noroiul, pân' s-o amesteca cu totul ș-o dispărea până la ultimul gram, care ar putea să doară. 
Mă'nscriu în orice anti-competiție ce ar putea aduce'n mine, o pară. 
Să mă usuc cu ea și să mă pârjolesc. 
Mă'nscriu Într-un cocon. 
Și vreau să pot să stau acolo, să mă clocesc și apoi să-mi iții creatura-mi amorfă și fudulă, exuberând de NeEmoție. Nesangvină. Neînsuflețită. 
Și poate atunci, absolvită de toate negațiile, negările și toate nu-urile existențiale, voi reuși. 
"În flori, în ochi, pe buze ori morminte"


luni, 23 februarie 2015

Al meu "în"

"Privește înăuntru! Acolo e rezolvarea puzzle-ului. În tine."
Deschizi capacul și vezi mijind capete lucioase și zemoase de viermi. Și te uiți mai bine. Așa ți-a zis. Că acolo-i rezolvarea puzzle-ului. 
Icnești cu dezgust și-l ridici, aplecându-te să zărești măcar, înăuntru. Colcăie. 
Au corpuri, nu doar cap. Și nu se vede a fi nimic sub ei. Doar mii de ei, contagiindu-se, lipindu-se, făcând parcă front comun, să nu-ți lase un pic de spațiu să vezi. 
Din tabloul lor nu pare a lipsi nimic. E totul conturat, compact, năclăit. Nu lipsește nimic. E un alt capac. 
Emetiral și-l ridic și pe ăsta.
Dar mâine.
Nu-i loc de plâns și'ndurerat. 
Azi trag o fuga spre cer. Așa mi-ai zis, să mă uit sus. Și în mine. Da'n mine sunt capace. 


joi, 19 februarie 2015

Laicul

Oamenii de ştiinţă(probabil cercetătorii britanici), au descoperit că like-urile, crează impulsri electrice cu dopamină (în creier), încarcă cu energie( sentimentul ăla că ştii că alţii te apreciază şi nu se sfiesc s-o arate). Impulsurile cu dopamină crează dependenţă.
Nu e vorba de like-uri, ci de nevoia de like-uri.
Sunt deprimată, nesigură, m-am trezit cu frică de peria de păr şi oglindă, caut rapid în drum spre serviciu, o poză reuşită cu mine, de la vreo nuntă sau ceva, îi atârn un citat înţelept despre cum tre' să te bucuri de lucruri simple, adaug un smailifeis şi dau post. Gata! Primul pas e făcut. Ajung la serviciu şi-ncep a verifica la minim 5 minute, feisbucul. Într-o zi fericită, datorită unei postări inspirate, le număr peste 30. Parcă părul meu devine mai mătăsos, oglinda mea interioară străluceşte.
Într-una prost inspirată, se nasc furtuni emoţionale.
Oricum ai da-o nu e bine. În listă, ai mai bine de 600 de prieteni şi clar, nu ţi-au dat toţi laic.
De ce dau oamenii like
Am încredere în tine. ce bine arăţi. ce deştept eşti. Helău, sunt şi eu pe aici. vreau să fac sex cu tine. hai să-i dau un laic şi lu ăsta că parcă nu-i dă nimeni. hai sa-i dau să nu creadă că am ceva cu el, etc.

Ne recunoaştem dependenţa din momentul în care şederea noastră în spaţiul virtual, sare de 3 ore pe zi.

Dacă timpul petrecut virtual cât şi implicarea afectivă este mare, dacă uiţi de faptul că feisbucul este doar un hobby, îţi muţi aşteptările spre prieteni ce nu există, uitând regulile de principiu devin dependent, astfel ajung să confund viaţa reală cu informaţiile citite. Aşa se nasc: credinţele, comportamentele noi precum şi modul în care percep lumea. Feisbucul este una dintre ferestrele spre lume, nu trebuie să fie singura.
Şi totuşi, indiferent cât de multe aprecieri virtuale am primi la o postare, tot un mesaj privat, un telefon şi o întâlnire feis tu feis fac diferenţa.

PS Cineva îmi spunea zilele trecute despre altcineva, cât de penibil este că nimeni nu-i dă like.
Aşadar e din start şi un criteriu de evaluare al persoanei lăicuite or ba.


Dendrofilie - "love of trees".


Ne-am înfoiat ramurile. Le-am întins şi înfrunzit bine.
Ne pocneşte verdele peste fundul ochilor.
Ne atingem vârfurile frunzelor între noi, simţindu-ne atât de reciproci şi preludianţi. Nu ne tatonăm. Ne asezonăm unii altora cu întreaga paletă de culori, cât să ne fim mai frumoşi. Eu ţie, tu mie, el mie, el ţie, noi vouă, voi nouă.
Ne flatam dendrofilic dar nelibidindos.
Ne gândim la iubire ca la o sofisticăciune de filing, pe care dacă nu ţi-l ţipi guraliv, central pe banner platit, nu-i filigos. Ne contorsionăm să o pozăm grandios şi rimat cu lacrima din colţ de ochi sau după caz, privitul drept în ochi sau strânsul discret şi andurant de mână. Că-i profunzel aşa.
No! Iubierea e amuzantă, e confortabilă, e jucăusă, n-are nimic cu pisicul sau puiul, cu mi vida e mi corason espinado, cu amiga mia a lu Alejandro Sanz. Bă, copilu mi-l iubesc fără preaviz, trăgându-l de nas, corectându-l sau ridicându-l deasupra tuturor. Că e al meu. Şi-i minunat!
Îmi iau fiecare bucăţică respirator din jurul meu, pasăre, mamifer sau insectă colorată şi o iubesc fani, scărpinând-o acolo unde-o gâdilă mai tare. Şi se deschid aripile şi fâlfâie şi hahaha e-o fericire să-i vezi planându-ţi deasupra.
Şi îi iubesti mai mult, pentru că te-ai pus şi pe tine acolo, în vârful aripilor lor.
Nu pot vorbi despre dezamăgire, nu azi, nu acum, decât ducându-te înapoi în viitor, când frunzărişul se usucă şi neanunţat se ndepărteză vârf de frunză. Ne-om pierde reciprocitatea. Dar nu uita: un om - un pom. Puieţi încă se plantează.
Neîncopăcim cu alţii şi ne iubim trăgându-ne de nas, în sus.



miercuri, 18 februarie 2015

Oanei

Încep cu un titlu.
N-am subiect, deși mintea-mi țese mii şi mii de istorii. 
N-am decât un titlu:'Oanei îi e dor de mine'.
A! Şi frustrarea că nu-mi pot controla conjuncția "și".
Se pare că e atât de bine înfiptă în creierii capului meu, că nu-i găsesc ne-ordinea şi ilogica folosirii repetate.
N-aş vrea să mi-o asum, pentru că aş vrea să înțeleg în româneasca mea, de ce e obositor pentru urechea ce mi-o aude. 
Probabil că n-am ajuns încă în etapa în care să-mi pot înlocui conjuncțiile. N-am ce pune în loc, Felicia! 
Revin la titlul meu:" Oanei îi e dor de mine"
Oana,
Cuvintele-mi stau necuminţi, ascunse în note muzicale. E-un Paganini la mine-n cap ce-şi învârte alert arcușul, lovindu-mi cenușiul material, surpându-l şi vărsându-mi-l. 
Oana, am o moluscă în cutia de printre umeri. Vezi bine că stau. 
La hotă la tine, în timp ce-mi cânţi melodios din electronica țigară, jazz standard, l-om scoate pe Paganini, iar eu voi reveni la poalele vulcanului c-un Milfy or somethig.