marți, 21 aprilie 2015

Deficit


Tectonic se mişcă noiane de răbdări
cu nerăbdarea de a cerne printre ele
elementare susţineri
de vise desarte.
Am rătăcit un cercel într-o linişte de noapte.
Se-ascunse ascet într-un loc neştiut.
Cu el, răvăşii miraculoasa iubire,
în mii de iubiri felurite.
Cum, Doamne, pierdui orice simţ de a şti, când-unde, cum-ce, cine, caută negăsirea pierdutelor?
Mişc degete moarte ca un prestidigitator amator.
Levitez simţuri, de jur împrejurul smititelor gânduri.
Mă omor şi mă-nvii, smulgându-mi linişti, una câte una.
Pântec nebun! Curentezi trup amorţit, cu ideea tâmpită de-a gasi cercelul pierdut,
într-o linişte de noapte.
Iubesc nesfârşit neliniştea subterană, a negrului Hades.
Clamoare spre stele
Miraj spre pământ
Ne-magie şi magic în miezul adâncului fiert
de-atâtea spaime
de a pierde.





joi, 16 aprilie 2015

Furtuna perfectă


M-am trezit în colţul camerei, ameţind de puterea cuvintelor dure ce au sacadat în urechile mele, crăvăşindu-mă, şi lăsându-mă cu limba moartă.
Sleită de discernământul de mă apăra, de a mă susţine, de a implora, măcar, o fărâmă de zahăr peste vorbe.
Am coborât telefonul şi l-am apropiat de covor simţindu-l cărămidos şi rece.
Ca şi cum el ar fi cel vinovat de recepţionarea mesajului. M-am tras şi eu cu el, acoperind cu faţa, pata de vin de pe covor. Acoperind amintirea.
De pe covor, se vede altfel. Parcă n-am locuit niciodată aici. Nu-i semn de mine în nici o cută de aşternut.Nu cred să fi privit vreodată, de la fereastra asta, nu am atins eu acel prosop îngrămădit la marginea patului, nu eu am desenat cu cretă roşie, pe peretele verde, o gărgăriţă.

Ca împinsă de un arc m-am ridicat să caut, prin jurul meu, indicii c-am existat, măcar, deschizându-mi uşa acelei case.
Totul străin.
Zgârii cu unghiile pervazul ferestrei, săpând imaginar, un şanţ de evadare de acolo.
De dincolo, ochi fragezi mă fixează. O vrăbiuţă-mi îndreaptă privirea spre înalt de cer.
E gri şi familiar acolo sus.
Îşi fâlfâie aripile planând în spre urcare, lăsându-mă ţintită de ochii mici, ce-mi explicau cărarea.
Să zbor, mi-am zis. Să urc.

Şi mă trezii în locul ăla, cu susur de apă şi cântec de frunze bătute de vânt.
Am fost aici. Ma împresoară şi mă încălzeşte din toate părţile, prezenţa mea, ce-a fost aici.
Uite! Copacul ăla? Valul ăla mare? Mă simte sub tălpi, nisipul, şi mă primeşte, lăsându-mă să-l stăpânesc din nou.
Nu-s stele pe cer. Şi nici luna. E negru prietenos, şi-i noapte.
Mă învăluie apa,urcându-mi aţâţător, pe glezne, pe coapse, pe pântec, pe bărbie.
E frig? Doar vântul bate turbat, trăgându-mă în toate punctele cardinale. Nu ştiu ce vrea. Nu-l înţeleg. Nici de mă vrea acolo, sau mai departe. Sau de mă vrea afară, să-mi spulbere nisip în ochi.
Nisip în ochi. Da! O cură miraculoasă, de glaspapir pe retină, să văd, când vine dimineaţa, în oglinda fardului de obraz, o poză cu acasă.
Vântul e supărat. Învârte nisipul, şi-l pedepseşte urcându-l de la locul lui.
M-aşez obraznic, pe o mică tornadă de nisip, ţintind-o la pământ şi obligând-o să stea sub mine. Pe una am salvat-o. S-a liniştit.
Mi-e somn. O să încerc şi mâine să mai salvez nisip, după ce asta îmi curăţă ochii.


E soare. Raze îmi pârjolesc obrajii, îmi gâdilă pleoapele.
Te simt. Claxonată cum sunt. De inimă. Care agaţă speranţa.
Strâng ochii să nu fii.
Îţi aud respiraţia. Retrovizor mi te imaginez cum cureţi de pe mine, cu gelozie, apă şi vânt, alge şi nisip. Te simţi înşelat că am făcut dragoste o noapte întreagă cu universul.
Îţi aud gândurile cum strigă neiertarea nebuniei mele.
Tot nu-i deschid. Că eşti acolo, şi vrei să-ţi văd privirea, să mă simt ruşinată, de mângâierile furtunei.
Te las să mă încercuieşti cu braţele tale, să-mi petreci trupul păcătos. Mă vezi. Şi duci şi greutatea iubirii lor, odată cu mine.
De ce? - mă-ntrebi
A fost furtuna perfectă, beibi!


PS Nimic nu e ce pare a fi!





miercuri, 15 aprilie 2015

Sometimes things fall apart

E destul de târziu să vrei măcar să mai fii.
Nu mai e timp de încălţat pantofii de cleştar,de plimbat cu bostanul fermecat în locurile unde eşti fantastică, până bate ultima secundă a miezului nopţii.
Niciodată n-a fost timp, dar zâna bună din tine, a vrut să-ţi arate înainte, că poţi, la o secundă cosmică, să fii.
Dar n-ai ştiut să vezi.
E târziu să vrei să aduni sămânţa cu sămânţă şi să le ordonezi conform botanicii, corect, arcuit şi asortat. Bostanul nu va rămane caleaşcă, iar fantasticul, se va altera odată cu bostanul.
Nu mai e timp să vezi în ochii tăi. Din ei paianjenii îţi ţes cascade de pânze pe obraji.
Nu mai e timp să respiri. Nor compact de nebunie, obtură trahea. Nu-i loc de aer.
Nu mai e timp de zâmbet. Ace din sloiuri au explodat pe toata faţa îngheţând, rănind până la sânge, fiecare fibră şi muşchi declanşator de simularea şi aşa, claunistică, a măscărelii.
Aştepţi un ultim rămas bun. Un clinchet delicat de clopoţel.
În aşteptare, strângi atât de tare din dinţi că îi auzi sfărâmându-se.
Nu mai e timp de bostani, de insectare, de personaje de poveste, de clopoţei şi balerine, de teatru şi note muzicale.
Doar un rămas bun.
Apoi, explodat şi împrăştiat de Big Bang, devii o fantastică stea pe o lactee. Poate a ta sau poate pe una paralela.

miercuri, 1 aprilie 2015

Păcăleală

Într-o picătură mi-am adăugat transparenţa.
Colorez cu ea lumea străvezie, spălând-o, de alte neculori cândva surori mie.
Mă despic în braţe cardinale, şi-ncerc să fur relexii diferite, după cum bate soarele.
Iluzii decolorate îmi tulbură conştiinta şi heleomatul, acordându-mi pelicule întunecate peste ochi.
Praf şi mâl.Asta acopăr cu inconsistenta decolorare.