miercuri, 15 aprilie 2015

Sometimes things fall apart

E destul de târziu să vrei măcar să mai fii.
Nu mai e timp de încălţat pantofii de cleştar,de plimbat cu bostanul fermecat în locurile unde eşti fantastică, până bate ultima secundă a miezului nopţii.
Niciodată n-a fost timp, dar zâna bună din tine, a vrut să-ţi arate înainte, că poţi, la o secundă cosmică, să fii.
Dar n-ai ştiut să vezi.
E târziu să vrei să aduni sămânţa cu sămânţă şi să le ordonezi conform botanicii, corect, arcuit şi asortat. Bostanul nu va rămane caleaşcă, iar fantasticul, se va altera odată cu bostanul.
Nu mai e timp să vezi în ochii tăi. Din ei paianjenii îţi ţes cascade de pânze pe obraji.
Nu mai e timp să respiri. Nor compact de nebunie, obtură trahea. Nu-i loc de aer.
Nu mai e timp de zâmbet. Ace din sloiuri au explodat pe toata faţa îngheţând, rănind până la sânge, fiecare fibră şi muşchi declanşator de simularea şi aşa, claunistică, a măscărelii.
Aştepţi un ultim rămas bun. Un clinchet delicat de clopoţel.
În aşteptare, strângi atât de tare din dinţi că îi auzi sfărâmându-se.
Nu mai e timp de bostani, de insectare, de personaje de poveste, de clopoţei şi balerine, de teatru şi note muzicale.
Doar un rămas bun.
Apoi, explodat şi împrăştiat de Big Bang, devii o fantastică stea pe o lactee. Poate a ta sau poate pe una paralela.