joi, 12 noiembrie 2015

Veşminte

"Și așa mai departe...."
Când intră în coliba mea, încălţat în gumarii decupaţi, plini de mâl, cu cravata cu steluţe albastre la gât, cu pantalonii jens bejii pe arcul mâinii, cu cămașa încheiată la doi nasturi eroare, când intră în coliba mea, gândii că-i nerodul de care vorbeau ciocănitorile prin cimitir. Ziceau ele, bătând cu ciocul în cele paisprezece cruci de lemn de mai erau pe acolo, că umblă un nerod pe ici pe colo şi că-i aşa şi pe dincolo. 
Eu n-am auzit mare lucru, dar se pare că de-un nerod am auzit. Eu nu m-am gândit la asta, dar când intră în coliba mea, m-am gândit. 
Și-a târâit gumarii doi pași şi cu mâlul negriu mi-a zis să-l las. Am ridicat din umeri, zicându-i cu ei: ei, intră! 
Sta proțăpit în dreapta mea privindu-mi mâinile ce molfăiau lut copt. 
Îşi lăsa jeanșii bejii pe podeaua înmâlită negriu de gumarii lui şi cu un deget îmi încuviință că am dreptate. Că făceam  din lutul copt, aur curat. 
Atunci m-am gândit, că nu-i el nerodul. Şi l-am poftit să ia loc. M-aşez, îmi zice, din plescăitura gumarilor pe podea. 
Şi se apucă de molfăit lut copt, cu mine. 
Şi cam aşa pornirăm nealergând, după aur. 
Îmi scoase în a paisprezecea zi, dintr-un sertar în care avusese el ideea să coacem lutul copt, tăvița. 
Oh! Strălucea. Aşa de tare c-abia atunci mi-am amintit să mă gândesc că dacă n-avea jenși pe el, ce-avea? 
Dar nu e important acum să-mi amintesc, că mi-am pus întrebarea şi nu mi-am răspuns. Că n-aveam niciun chef s-arunc privirea într-altă parte. 
Doar la tăviță. 
Rămâi, i-am zis, încă o dată, să iasă cinsprezece zile cu totul, să-ntindem aurul ăsta pe jos, pe sus, ş-apoi, să ne prindem să facem altul. 
Mi-a încuviințat că stă, doar să-i găsesc cătarea la nasturii de la cămașă. 
Bine, i-am zis. Să-ntindem aurul. 
Și-am adormit. 
Când tivul de la perna întoarsă pe o parte, imi crestă obrazul stâng, am ridicat o geană spre perete. Apoi, mi-am luat obrazul cutat şi l-am întors spre ușă. La câțiva pași distanţă de prag, băteau ciocănitorile în banca mea de lemn. Cum că nerodul ieşi de-acolo. De-acolo de unde? Gândii eu. De-acolo de la mine, ziceau ele între ele. Şi n-am mai auzit nimic. Băteau aşa de tare. 
Doar am vazut mâlul de pe podea şi lutul copt, necopt, lângă sertar. 
Tăvița cu aurul ăla, era pe scaun, lângă ușă. 
E bine. Mi-am zis. Îl întind imediat ce fac patul şi aşez perna la locul ei. 
Apoi, ziceam când întindeam aurul peste mâl, că nu contează că n-am văzut ce-avea pe el, sub Jenșii bejii, că eu am aur de întins pe jos, pe sus, și măcar că i-am deslușit nasturii de la cămașă. 
Mâine, mi-am zis, îmi bag sub unghii aur, din lut copt, şi-apoi prin păr îmi dau, să strălucească. 
Și-am adormit din nou pe perna întoarsă, de astă dată cu grijă, pe obrazul drept. 
Când intra în coliba mea, îmbrăcat în cojocul de oaie, cu şalul de mătase verzuie în jurul brâului, mi-am aruncat privirea spre pantalonii negri cu dunga tăioasă, care erau acolo, pe el. Curgeau pe mocasinii maro, curaţi ca lacrima, ce fără zgomot pășeau pe podeaua mea aurită. 
Să intru? a zis. Din gură, a zis: să intru. 
Intra, am zis. Din gura i-am răspuns, sa intre. 
Şi, a intrat. Își scoase mâinile din cojocul de oaie şi le plană deasupra oglinzii, ce nu-l oglindea. 
Mi-am zis : ei, lăsă!  şi m-am uitat în altă parte. 
În colțul ăla în care mă uitam, văzui cravata cu steluţe albastre. A ăluia. M-am ridicat atunci, din ce făceam şi am dus-o la oglindă s-o vadă ea de-o vede. Și, n-o vedea. 
Ei, lăsa, am zis. 
În paisprezece zile, aproape cinsprezece, n-avea nici ea cum să o vadă. Eu am văzut-o şi atunci la gâtul lui şi pe cămașa cu nasturii închiși greșit, o văd şi-acum. 
Pe ăstalalt îl văd cu ochii mei. 
Și-am spart oglinda. 
Mi-a zis el: bine! Ai spart-o să te uiţi la mine! E bine! 
Și m-am uitat. O zi întregă, eu m-am uitat. Ba la șalul verzui, ba la mocasinii curaţi, ba la dunga tăioasă a pantalonilor. 
O creangă mi-a bătut în geam. Ştiu că am auzit-o pentru că atunci, m-am gândit ce-o avea oare pe sub cojoc. Dar numai cât m-am dus la geam să rup creanga, am uitat să mă mai uit. 
Ne-am aplecat cântând un cântec din trei note, şi-am început să zgâriem podeaua cu unghiile. Apoi să le băgam în par. În părul meu.  
Și-am adormit. 
Când creanga de la geam bătea cu insistenţă vreun vânt de-afară, mă răsucii pe partea dreapta. 
Ciocănitorile  băteau în pragul de lemn cu ciocul şi una dădea c-o cruce, furată din cimitir, în podeaua neaurită ce era acum. 
Am zis: ei bine, acum câte de lemn şi câte din piatră, au mai rămas? 
Şi au fugit. 

Când au fugit din coliba mea, mi-am zis: ei, lasă, uite mâlul şi uite şi cioburi de oglindă şi uite lutul copt.
Mi-am zis. 

luni, 9 noiembrie 2015

The Queen Ant is Dead, Long Live the Queen!


Pe-o bancă rătăcita, dintr-un parc rătăcit, mi-am aşezat cu greutate buzunarele pline de muşuroaie de furnici.
Mă trăgeau în jos îngreunâdu-mi pașii.
Nu m-am mai uitat demult în ele. N-am mai curățat, n-am mai aspirat, de teamă să nu deranjez, Regina Furnică.
Mi-era frică să scotocesc prin ele, acum. Frică de plumbuiala nemișcătoare ce nu-mi mai scotocea nicicum coapsele.
O veveriță se opri înfoindu-şi arcuit coada, ținând în braţele ei, o alună, privindu-mă cu ochii ei mici, dăruindu-mi-o.
Cu groază îi amân darul, rugând-o din priviri, să vină mai târziu sau să poposească pe altundeva pâna-mi verific eu buzunarele.
Cum am ajuns în parcul ăsta?!
Unde e iarba proaspăt tunsă, pe care mi-au promis-o edilii? Unde sunt frunzele ruginii ale toamnei?

Nu m-am pensat luna asta, gândeam. Nici unghiile nu mi le-am mai făcut. Doar, car plumb de furnici în buzunare, încărcându-le zilnic cu poveşti inventate, neglijându-le, necurăţându-le, de teamă să nu deranjez Regina Furnică.
Pasărea oarbă, plana ventilându-mi vârfurile netunse de o lună.
Arunc o privire spre înaltul ei, fixând-o cu ochii.
Ochii ei orbi, s-au aruncat în aluna Veveriţei, secretând în colţurile ciocului, salivă cleioasă. Repulsivă creatură, de când e vegan. Ticăloasă şi oarbă atunci când e înfometată. Atât de urâtă.
Mi-am frânt voinţa în mii de fărâmi, dintr-un acces de auto-apărare al Veveriţei .
Am întors buzunarele deşărtându-le pe banca rătăcită.
Aripi de insecte uscate, bucăti de frunze ruginii de toamnă leşinată, curcubee amestecate-n marouri mâzgoase, sunete deformate de note corupte şi nerecunoscătoare, dureri trase prin aparat de vidat, pitite bine şi ascunse trădător.
Nu-i soare pe cer. Nu-i lună pe cer. Nu-i nor pe cer. Nici cer nu e.
Nici un pastel, nici o fiinţă, nici o suflare, nici măcar un vis rătăcit.
Gălăgie de fâlfâit de aripi oarbe.
Tsunami-uri mi-au invadat ochii. Nu vreau să văd! Nu vreau să ştiu! Nu!
Întind mâinile şi ochii înecaţi spre veveriţa din faţa mea. Îmi pun "aluna" dăruită la picioare şi o privesc cu sufletul.
Regina Furnică e moartă.

vineri, 6 noiembrie 2015

A buzzard took a monkey for a ride in the air


Pasărea oarbă. Plutea în extaz deasupra a tot ceea ce a fost şi nu părea să mai fie.
Un efect al orbirii era. Știa că n-o să mai vadă niciodată, aşadar, care era rostul realității trecute? Orbise fericită şi-n extaz.
Greierii și furnicile ce-i fuseseră hrană, în timpuri ce ochii îi luminau, erau acum mâncare carnivoră pentru ulii şi alte răpitoare. 
Pasărea oarbă era vegan.
Mânca extazul întunericului de care se bucura, luând în greutate, greutăţi, întâi în ghearele încleștate în zbor, apoi în abdomenul sleit de orbire. 
Niciun obstacol în calea ei. Un întuneric extaziant, fără culoare şi trecut. 
Pasărea oarbă, uitase de puiul ce a fost. Trecea pe lângă puii cu care se alergase prin văzduhuri, cu care mergea la furat de seminţe de floarea soarelui prin câmpii. 
Miros de feromoni îi intraseră în ochi şi picături de ploaie îi spălaseră fârtații din pictograma ce-o avuseseră la căpătâi. 
Greierii şi furnicile, din muşuroaie şi ierburi, sclipeau cu fărâmi de viaţa, scoțând sunete mute şi târâituri de S.O.S. Mănâncă-ne, strigau! Îmbogățește-ti plasma cu noi. 
Pasărea oarbă se-însingura în extaz, comunicând prin feromoni, inexistenţa realității ce a fost, si de altfel mai era, dar n-o vedea. Pasarea oarba.