joi, 12 noiembrie 2015

Veşminte

"Și așa mai departe...."
Când intră în coliba mea, încălţat în gumarii decupaţi, plini de mâl, cu cravata cu steluţe albastre la gât, cu pantalonii jens bejii pe arcul mâinii, cu cămașa încheiată la doi nasturi eroare, când intră în coliba mea, gândii că-i nerodul de care vorbeau ciocănitorile prin cimitir. Ziceau ele, bătând cu ciocul în cele paisprezece cruci de lemn de mai erau pe acolo, că umblă un nerod pe ici pe colo şi că-i aşa şi pe dincolo. 
Eu n-am auzit mare lucru, dar se pare că de-un nerod am auzit. Eu nu m-am gândit la asta, dar când intră în coliba mea, m-am gândit. 
Și-a târâit gumarii doi pași şi cu mâlul negriu mi-a zis să-l las. Am ridicat din umeri, zicându-i cu ei: ei, intră! 
Sta proțăpit în dreapta mea privindu-mi mâinile ce molfăiau lut copt. 
Îşi lăsa jeanșii bejii pe podeaua înmâlită negriu de gumarii lui şi cu un deget îmi încuviință că am dreptate. Că făceam  din lutul copt, aur curat. 
Atunci m-am gândit, că nu-i el nerodul. Şi l-am poftit să ia loc. M-aşez, îmi zice, din plescăitura gumarilor pe podea. 
Şi se apucă de molfăit lut copt, cu mine. 
Şi cam aşa pornirăm nealergând, după aur. 
Îmi scoase în a paisprezecea zi, dintr-un sertar în care avusese el ideea să coacem lutul copt, tăvița. 
Oh! Strălucea. Aşa de tare c-abia atunci mi-am amintit să mă gândesc că dacă n-avea jenși pe el, ce-avea? 
Dar nu e important acum să-mi amintesc, că mi-am pus întrebarea şi nu mi-am răspuns. Că n-aveam niciun chef s-arunc privirea într-altă parte. 
Doar la tăviță. 
Rămâi, i-am zis, încă o dată, să iasă cinsprezece zile cu totul, să-ntindem aurul ăsta pe jos, pe sus, ş-apoi, să ne prindem să facem altul. 
Mi-a încuviințat că stă, doar să-i găsesc cătarea la nasturii de la cămașă. 
Bine, i-am zis. Să-ntindem aurul. 
Și-am adormit. 
Când tivul de la perna întoarsă pe o parte, imi crestă obrazul stâng, am ridicat o geană spre perete. Apoi, mi-am luat obrazul cutat şi l-am întors spre ușă. La câțiva pași distanţă de prag, băteau ciocănitorile în banca mea de lemn. Cum că nerodul ieşi de-acolo. De-acolo de unde? Gândii eu. De-acolo de la mine, ziceau ele între ele. Şi n-am mai auzit nimic. Băteau aşa de tare. 
Doar am vazut mâlul de pe podea şi lutul copt, necopt, lângă sertar. 
Tăvița cu aurul ăla, era pe scaun, lângă ușă. 
E bine. Mi-am zis. Îl întind imediat ce fac patul şi aşez perna la locul ei. 
Apoi, ziceam când întindeam aurul peste mâl, că nu contează că n-am văzut ce-avea pe el, sub Jenșii bejii, că eu am aur de întins pe jos, pe sus, și măcar că i-am deslușit nasturii de la cămașă. 
Mâine, mi-am zis, îmi bag sub unghii aur, din lut copt, şi-apoi prin păr îmi dau, să strălucească. 
Și-am adormit din nou pe perna întoarsă, de astă dată cu grijă, pe obrazul drept. 
Când intra în coliba mea, îmbrăcat în cojocul de oaie, cu şalul de mătase verzuie în jurul brâului, mi-am aruncat privirea spre pantalonii negri cu dunga tăioasă, care erau acolo, pe el. Curgeau pe mocasinii maro, curaţi ca lacrima, ce fără zgomot pășeau pe podeaua mea aurită. 
Să intru? a zis. Din gură, a zis: să intru. 
Intra, am zis. Din gura i-am răspuns, sa intre. 
Şi, a intrat. Își scoase mâinile din cojocul de oaie şi le plană deasupra oglinzii, ce nu-l oglindea. 
Mi-am zis : ei, lăsă!  şi m-am uitat în altă parte. 
În colțul ăla în care mă uitam, văzui cravata cu steluţe albastre. A ăluia. M-am ridicat atunci, din ce făceam şi am dus-o la oglindă s-o vadă ea de-o vede. Și, n-o vedea. 
Ei, lăsa, am zis. 
În paisprezece zile, aproape cinsprezece, n-avea nici ea cum să o vadă. Eu am văzut-o şi atunci la gâtul lui şi pe cămașa cu nasturii închiși greșit, o văd şi-acum. 
Pe ăstalalt îl văd cu ochii mei. 
Și-am spart oglinda. 
Mi-a zis el: bine! Ai spart-o să te uiţi la mine! E bine! 
Și m-am uitat. O zi întregă, eu m-am uitat. Ba la șalul verzui, ba la mocasinii curaţi, ba la dunga tăioasă a pantalonilor. 
O creangă mi-a bătut în geam. Ştiu că am auzit-o pentru că atunci, m-am gândit ce-o avea oare pe sub cojoc. Dar numai cât m-am dus la geam să rup creanga, am uitat să mă mai uit. 
Ne-am aplecat cântând un cântec din trei note, şi-am început să zgâriem podeaua cu unghiile. Apoi să le băgam în par. În părul meu.  
Și-am adormit. 
Când creanga de la geam bătea cu insistenţă vreun vânt de-afară, mă răsucii pe partea dreapta. 
Ciocănitorile  băteau în pragul de lemn cu ciocul şi una dădea c-o cruce, furată din cimitir, în podeaua neaurită ce era acum. 
Am zis: ei bine, acum câte de lemn şi câte din piatră, au mai rămas? 
Şi au fugit. 

Când au fugit din coliba mea, mi-am zis: ei, lasă, uite mâlul şi uite şi cioburi de oglindă şi uite lutul copt.
Mi-am zis.