duminică, 5 februarie 2017

Kind of Sabotage - Idea Of Happiness


Idee despre fericiri.
Ne vrem fericiți. E în natura noastră să vrem asta. De când ne trezim, până când ne culcăm, căutăm să fim fericiți.
În cea mai mare parte a timpului, urmărim rahaturi banale, care ne oferă mulțumiri de moment. "Mm, ce bună e mâncarea asta!", "Ce frumoasă e melodia asta!", "Ce frumos este acest tablou!", "Petrecerea asta a fost suuper!", "Ce frumoasă e primavera asta!",iar asta
ţine cam cât o primăvară, dacă ieşi suficient cât să te bucuri de ea. Dacă nu, încerci să te înţelegi cu colegii de serviciu, pentru a-ţi uşura ziua de muncă. Eniuei, depinde de la om la om, fiecare caută ce-i trebuie.
Din când în când vine sufletu,aliat cu creieru şi îşi cere bucata de fericire. Aia supremă. Ori vrei să-ţi refaci căsnicia, să simţi la unison cu el, aceeași iubire ce v-a unit, ori tânjești la iubirea vieții, ori vrei să fii Number One, la cine știe ce chestie muncești tu de 1000 de ani şi știi că o meriți, ori vrei să fii plin de bani, să-ţi permiti, ştiu eu ce mașină, casa viselor, excursii, etc.
E clar că omit multe din enumerarea mea şi e clar că visăm şi tânjim diferit. În esență, cu toții ţintim spre suprem.
Nu m-aş putea încadra în categoria nefericiților. Îmi trăiesc viața, cu bune şi cu rele, aşa cum vin. Așa, banal, ca tot omul.
E plin de sfaturi binevoitoare peste tot, dar aplicabile de la caz la caz, de la om la om. Diferit.
Să trăiești liber, fără restricții, să iei ce vrei când vrei, de la viață,(sau de la cine ţi-o da şi vrei şi tu),e una dintre formulele de succes, nu?
Călătoria spre fericire, în cazul meu, nu e grea, nu doare (doar rar. o dată pe lună, că-s femeie și mă mai ia câte o îngrijorare lunară. Încă).
Şi să zicem că ajung la ea. Ia te uită! Ce avem noi aiciA?! Fericirea! Oocheei! Să ne bucurăm așadară, pentru că suntem fericiiiți, pentru că am ajuns în momentul Zet al vieţii noastre! Am găsit-o!
Ce e de făcut, acum? Să trăim, zic şi să ne bucurăm. Logic! Mai mult decât logic.
Deci, am găsit una bucată fericire.
Unu: Trebuie să o păstrăm.
Doi: Trebuie să o trăim.
Şi descoperi că nu prea ţi-a mai rămas mult timp să o trăieşti. Că atâta timp cât ai alergat după ea, poate că ai trăit fără restricţii, ştiu eu, fumând prea mult, pierzând nopţile, bând prea mult. Poate că ai muncit până la leşin pentru a-ţi aduna o brumă de bani, sau pentru a ajunge No 1. Şi tot consumul ăsta fizic, se plătește mai devreme sau mai târziu, fizic. Și începi a te sabota. A O sabota. Şi-ţi omori Fericirea, din fașă, pentru că te ia capul, gândindu-te că n-ai timp să ţi-o trăiești. Dar vai!
Partea frumoasă a unui lucru minunat pe care îl trăiești/ primești/ ai, este (poate fi- că cine sunt eu să decretez asta?!)construcția, păstrarea lui. Şi dacă tu, nu mai timp să construieşti, sau ai timp de 10 cărămizi din 5000, sau te transformi într-o sită, şi curge fericirea prin tine, şi nu reușești sub nicio formă, să te astupi, să te peticeşti?
Ce e mai trist, să-ţi cauți fericirea pe care evident nu o ai(că altfel n-ai mai cauta-o) sau să o ai şi să mori de frica de a o pierde?
Ştiu, ştiu! Răspunsul previzibil este: bucură-te de cât e şi vezi tu după aia. Sau multiplul de: Wtf e cu întrebarea asta? Firește că ești mulțumit că ești fericit. Fericirea oricum nu durează. Şi n-aş putea spune că nu sunt de-acord cu asta. Evident că aşa şi eu, ca tot omu, în cazul în care voi ajunge la ea.
Mă întrebam şi eu aşa, că tot mi-a trecut prin cap, mă întrebam pentru că ştiu cât suntem cu toţii de înfricoşaţi atunci când ne ia fericirea. Euforia dispare la scurt timp dupaă instalare, de obicei în partea a doua a filmului. Evident că dorindu-ne-o atât de mult, semnăm cu sânge şi jurăm c-o să fim cuminţi şi-o să mâncăm tot, în caz că....Dar să mor io dacă-i aşa! Ceva- cumva-orice, ne împiedică să o trăim sublime sau onorabil sau lung.
Şi care e problema atunci, fată? Niciuna.
Aproape mereu mi-am trăit momentele de fericire, clipă cu clipă, bucurându-mă de ele cu lăcomie. În ultimul timp am devenit şi mai rapace, pentru că m-am prins că ele sunt mai muritoare decât musca. Să nu le trăieşti deloc, e o idee absolut idioată.
Dar durerea că știi cum e şi că ţi se scurge printre degete, intratul în jocul ăsta atât de inegal cu noi, din care ieşi învins orice ai face,e o idee bună?
Îhm! Hai s-o avem şi om vedea mai apoi!

joi, 2 februarie 2017

My Kind of Love - Offline


Cu halatul pe Off, Tașa urma apăsat, sunetul soneriei.
Era trează de la cinci, dis-de-dimineață. Astăzi, îi pregătise breakfastul lui Mișa.
Mișa pleca iar în deplasare pentru câteva zile. Se învățase cu ideea șederii fără el, prin casă.
După ce o lăsă pe Pușa la grădi, opri la gogoșeria din colț, își luă două gogoși și două langoși, un cappucino maxi și goni repede spre casă (să le poată adulmeca cât încă mai erau calde). Ăsta era momentul ei, momentul preferat din zi.
Își îmbrăcă halatul alb-pufos și cu el larg deschis, se privea în oglindă.
Iubi i-a spus să nu-și facă probleme că s-a împlinit un piculeț.
-Hai, mă gogoșico! Lasă prostiile! Ești femeie în toată firea! Ai o naștere! Iar femeile cu forme întotdeauna m-au ațâțat (îi spuse el, într-un moment în care, remarca unei colege de serviciu, legată de greutatea ei, îi rănise adânc corasonul).
Da! Era gogoșica lui! Și a lu' Mișa!
- Femeie, să ai pe ce pune mâna, nu o scândură!

Își savura cu voluptate atât gogoșile cât și langoșile, iar din trei înghițituri gâl-gâl, își termină cappucino. Şi se privea. Încerca să se vadă cu ochii lui.
Sunetul soneriei o întrerupsese din conspectarea atentă a pulpelor.
Un curier matinal, îi înmâna noul telefon. De câte ori, Mișa pleca în deplasare , îi îndeplinea câte o mică dorință. Asta-i fusese ultima: un Samsung nou, cu memorie de 32g. Aștepta cu nerăbdare să-și transfere melodiile "lor", de-aia l-a vrut încăpător.
Ori de câte ori se întâlneau online, ea şi Iubi, se priveau prin webcam şi ascultau muzică.
Aveau un ritual: Iubi se ocupa de playlist şi scenariu, iar ea, ea, era personajul de videoclip. Actrița. Întotdeauna făcea ce îi spunea el. Îi urmărea traiectoria privirii, atunci când rând pe rând scotea câte o hainuță de pe ea.
Se cunoșteau atât de bine, încât nu era nevoie să-si spună mare lucru. Nu avea niciun complex cu el. El o știa de când era zveltă. Cu el, se simțea frumoasă şi sexi, şi deșteaptă, şi tânără.
Parcă mai ieri alergau ca niște nebuni, pe dealurile de la ţară. Miroseau flori şi iarbă, si se tăvăleau nepăsându-le de nimic. De ce le-ar fi păsat acum?
Astfel, momentele în care Mișa era în deplasare iar Pușa dormea adânc, se simțea mai puțin singură.

Acu, Iubi era Offline. Pe Facebook, pe Skype, pe Viber şi pe Watsapp. Era Offline de vreo doua ore. Ceea ce însemna că s-a trezit cu noaptea-n-cap, ceea ce nu-i prea stătea în fire. Instinctiv își strânse cordonul halatului bine-bine, ca-ntr-un semn de frondă că "nu-i acolo!", că "oare pe unde-i şi cu cine umblă?", că "nu-i arăt niciun centimetru de piele dacă apare!"
Ca-ntr-un sevraj, începu a-i cerceta pagina de Facebook, gândind că pe undeva pe acolo ar trebui să se afle vreun răspuns al absenţei lui. Îi luă fiecare poză în parte şi scutură fiecare aplicatoare de Like.
Și o găsi pe ea. "Ea! Ahhh! Nu ea! Mi-a jurat că nu e nimic între ei, că e o prietenie din interes, că ea, e una de-l ajută să-şi plaseze marfa, când ajunge prin Italia. Şi acum, ea era la el.
Individa își dădu Check-in din Meribel, orașul lu' Iubi. Postase cu 2 ore mai devreme o fotografie la poale de munte, cu inițialele lui scrise pe zăpada şi c-o inima desenată alături. Era muntele lui. I-l trimisese de zeci de ori, în poze. Era muntele lor.
Nu putea descrie în cuvinte ura şi durerea ce o cuprinseseră. Ştia că nu-i putea spune nimic. Era singur şi liber. Ea era măritată. Şi singură.
Trebuia totuşi să spună ceva. Trebuia să îi spună vreo două. Să vadă el, că nu-i o proastă. Că distanța nu înseamnă că ea nu poate afla.
Îi bagă repede un "ce mă bucur pentru tine!"
Un "sper să ai o viața fericită cu prietena ta!", "Evident, prietena ta "din interes"". Că "dacă era din interes de ce trebuia să-i faci poze în zăpadă cu inimi lângă ea?", "Ea de ce trebuie să râdă cu gura până la urechi ca şi cum cineva o face să râdă?". Că "eu mă bucur, da' acolo trebuia să fiu eu, nu ea!"
Şi vedea cum rând cu rând, mesajele îi erau citite, dar nu primea niciun răspuns.
-Dumnezeule! Cum poţi să fii atât de crud? Știi că-mi doresc să fii fericit?! Dar nu cu ea! Uita-te la ea ce slabă e, cum pozează în femeie independentă şi intelectuală, lua-o-ar-dracu s-o ia de sfrijită. Puteai să-mi spui.
-Hai, iubi, răspunde-mi! Te implor!
-Nu-mi răspunzi, nu? Ești fericit cu prietena ta "din interes", nu? Pe mine să mă ia dracu!
-Auzi, bai iubi, tu știi că Pușa are 7 ani?
Instantaneu văzu cum iubi typing:
-?????
(Ha! M-am gândit eu ca o sa meargă asta.)
Adevarul e, că nici ea nu știa exact, dacă Pușa îi a lu Mişa sau a lu Iubi. Nici n-a vrut să stie vreodată.
Iubi era însurat pe atunci, iar Mişa avea perspective financiare grozave.

-Nici un: ????? Gândește-te la asta şi mai vorbim. Când te lasă prietena ta.

Ah! Se simțea atât de puternică şi stăpână pe situație. Măcar de i-o fi stricat ziua cu idioata aia. Şi şi-a închis laptopul şi-a deconectat telefonul de la internet şi a fugit să-si ia rufele de pe sârmă. Inima îi bătea cu putere. Respira neregulat şi genunchii îi tremurau de frică. Ştia că Iubi o iubește. Mereu i-a spus-o. Aveau atât de multe amintiri. Viața i-a ţinut la distanţă. Ar fi putut fi fericită cu el. Aşa i-a spus.
De câte ori vine pe-acasă, mereu o caută. Ştie cât de mult risca ea, pentru el.
Dar nimic nu contează. Cu el, în viața ei, de atâția ani, fie ei şi online, fie ei şi momente furate din an în Paște, prin ascunzători, cu el, fuga de acasă şi minciunile pe care trebuia să i le născocescă lu Mişa, păreau o luptă dreaptă pentru niște drepturi pe care şi le lua, pentru că erau ale ei şi numai ale ei. Ale lor.

Înfulecă nervoasă un castron cu ciorbă şi fugi repede să-şi deschidă laptopul, pentru a-şi downloada melodia lor preferată, ca rington al noului telefon. Şi se puse pe plâns pe acordurile lu Emeli Sande: "my kiiind of loooveee."
Pe lângă puseurile de gelozie, căldurile iubirii o apucară leşinuri scurte, de frică.
-Dacă îsi revendica vreun drept?
-Dacă face ceva şi află Mişa?
-Ahhh! Adună ăsta toți tiriștii şi se duce dracului după el.
-Vai, mă lasă pe drumuri!
-Doamne, ce prostie am făcut! Numai sfrijita aia e vinovată!!!
Și adormi în suspine, ghemuită pe sofaua din sufragerie.
Tresări când îi începu a-i cânta prin urechi: "that's when you feel my kind of love"
Ce șanse erau să fie doar un vis? Era melodia lor! Melodia pe care o asculta de zeci de ori prin casă, privindu-l pe Mișa cu kind of vinovăție, dar lăsându-l să-i interpreteze melancolia ca fiind dorul pentru el, aruncându-i cumva culpa, de a fi atât de singură.
-Oh iubi! M-am îmbolnăvit de tine! Aud sunete, îmi cântă creierii în cap, de cât de mult te iubesc.
Deschise un ochi pe furiș astfel încât visul braţelor lui în jurul ei, pe melodie, să nu-i fie complet întrerupt. Dar văzu ecranul telefonului cum arunca lumini intermitente, şi-i văzu numele.
Oh,iubi! Oh, Iubi!
-Alo! îi răspunse ea cu cea mai firească voce plină de suferință.

-Ce dracu e în capul tău? Ce ai vrut să spui cu Pușa? Mă înnebunești! Ce e în mintea ta?

-Iubi! Iartă-mă! Am spus o prostie la nervi.

-Stiu că Puşa nu e a mea, şi chiar dacă ar fi, tu ai o viaţă cu tiristul tău, eu nu vreau probleme.

-Da' iubi, da' ea?! Ea, e la tine?

-Da e la mine! Ai vreo problema cu asta??

-Firește că nu, iubi! Știi că-mi doresc să fii fericit.

-Atunci de ce îmi scrii mii de mesaje răutăcioase? Sunt sacul tău de box?

Nu-şi mai putea stăpâni lacrimile. Avea pe limbă un milion de lucruri să-i spună, să i le reproşeze, dar știa că orice i-ar fi spus, l-ar fi făcut să închidă telefonul. Şi decisese să plângă doar. Ăsta e un lucru pe care el, nu îl suporta.
-Gogoșica mea, tu știi că eu pe tine te iubesc. Ţi-am zis de o mie de ori că nu e nimic între mine şi ea. N-o să fie nimic între mine şi nimeni, niciodată. Nu fi prostuță! Am nevoie de ea. Mă ajută. E normal să mă port frumos. Apoi, e fată bună şi deșteaptă şi are o grămadă de relații sus-puse. Tu ştii cât de mult îmi doresc să-mi plasez brand-ul şi în Italia. Fără ea nu pot.

-Ştiu iubi, ştiu. Şi mă bucur aproape 95 la sută pentru tine, dar restul sunt geloasă, aşa cum ştiu că ești şi tu pe Mişa, dar nu recunoști.

-Off, să te bucuri 95 la sută e ca şi cum îi salvezi numai o parte din viaţă, unui om, nu pe toată.
-Gogosica mea, nu vreau să fii geloasă. Noi doi vom fi împreună. Îți promit! Să crească Puşa mare, să o pui pe drumul ei, şi vom îmbătrâni pe o insulă pustie. Nu e ăsta visul nostru? Dar ne trebuie răbdare.
Luna viitoare vin în capitală cu nişte treburi, crezi că poşi scapa de acasă măcar pentru o noapte?

-Oh, Iubi! Găsesc eu ceva! Ce bucurie mi-ai făcut!

-Abia aștept să te strâng în brațe, Gogoşica mea dragă! Te iubesc, my Tașa!

Tașa își puse pe repeat de 10 ori "my kind of love..", îşi derulă înainte şi-napoi amintirile iubrii lor, până când alarma ii aminti că trebuie să o ia pe Puşa de la grădi.

Iubi era offline. Ea, tocmai postase "My kind of Love", împărtăşind cu lumea ei, iubirea lor.
Dar nimic nu mai conta. O să se iubească cu el, peste o lună, în capitală.